Ultimii Eroi ai neamului românesc

    „Au murit mulţi în trenul care ne ducea la moarte, nu mă gândeam în acele momente că voi scăpa cu viaţă.  Rudele nu se aşteptau să mă întorc, scrisori nu am putut trimite din lagăr, mă dăduseră dispărut, nu i-a anunţat nimeni despre situaţia mea.” – a spus veteranul de război, sublocotenent în retragere Gheorghe Bălan, amintindu-şi prin ce a trecut în timpul războiului şi cât a îndurat. 

     

    „Din spusele mamei, că singură m-a crescut, tata a murit în Primul Război Mondial. Eu aveam pe atunci nici trei ani.

     

    La 22 de ani, în aprilie 1935, am fost încorporat la Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea, ca puşcaş, am făcut armată grea, iar în octombroie 1935 am fost lăsat la vatră cu gradul de soldat. Au urmat concentrări până în aprilie 1944, când am plecat la război cu Regimentul 2 Dorobanţi „Vâlcea”. Regimentul nostru avea misiunea să participe la apărarea frontului de Est, pe linia Chişinău–Iaşi–Târgu Frumos. 

     

    Am participat în primăvara anului 1944, la evacuarea principalelor instituţii şi întreprinderi din Iaşi şi a populaţiei, în diferite localităţi din ţară. Mulţi dintre localnici nu au vrut să părăsească locuinţele, aşa au pierit în bombardamentele repetate. Pe la începutul lunii iulie- nu o să uit câte zile oi mai avea- a fost un bombardament devastator, Iaşul a fost transformat într-o mare de flăcări. Au fost distruse drumuri de acces şi clădiri importante, au fost minate aproape toate clădirile, s-au întrerupt legăturile telefonice. Iaşul nu avea curent electric şi nici apă, aşa ne-am confruntat cu fel de fel de pierderi şi noi, puşcaşii Regimentului 2 Dorobanţi „Vâlcea”. 

     

    Am luptat pentru apărarea oraşului, eram morţi de foame, bombardamentele ne-au distrus ce aveam. Mulţi dintre camarazii mei s-au îmbolnăvit de tifos, sanitarul nostru murise în bombardament, nu aveam unde să-i transportăm pentru îngrijiri medicale, toate căile de acces şi telefonie erau distruse, aşa am fost prinşi în seara zilei de 28 august de către soldaţii ruşi, care ne-au dezarmat şi luat prizonieri. 

     

    Ne-au dus într-un lagăr la Stalingrad, iar după câteva zile am fost îmbarcaţi într-un tren care transporta animale şi trimişi în lagărele de muncă din Ural. 

    Am mers aproape o lună, printre boi. Ruşii ne dădeau raţia zilnică de doi peşti afumaţi şi foarte săraţi cu câte un pesmet, dar apă nu. Mulţi dintre camarazii mei au murit. În staţiile unde se înlocuia apa la locomotoivă noi reuşeam să scăpăm de ochii ruşilor, iar cu cămăşile pe care le înmuiam în apa fiartă şi plină de rugină, reuşeam să ne potolim setea cât de cât, iar noaptea se făcea condens pe pereţii vagoanelor, iar noi îl recuperam tot cu cămăşile, apoi ne umezeam buzele uscate de sarea pe care o înghiţeam de fiecare dată când mâncam. Pe cei morţi am fi vrut să-i îngropăm cum se cuvine când ajungem la destinaţie, dar cei ce ne păzeau îi aruncau din tren, în timpul mersului. 

     

    Ajunşi în lagărele din Ural, eu am fost repartizat în Peciorlag, cu treizeci de vâlceni, camarazi de-ai mei, toţi din Regimentul 2 Dorobanţi. Pe cei apţi pentru muncă grea i-au trimis în minele din Siberia, eu am fost printre cei apţi pentru muncă medie şi am rămas pe loc cu o parte dintre vâlcenii mei. Fiecare categorie avea raţie diferită de mâncare. Pe cei inapţi i-au adormit cu pastile, după care nu s-au mai trezit şi i-au îngropat undeva în afara lagărului, într-o groapă comună. Eu am lucrat la tăiat de brazi, ajutam la curăţarea trunchiurilor de crengi, dacă nu ne făceam norma nu primeam raţia întreagă de mâncare. Uneori mă mai foloseau la prepararea hranei. În lagăr dormeam în tuneluri săpate de noi, pe pământ, ne încălzeam cu răşina pe care o colectam din brazii pe care îi doboram din pădure, butoaiele goale de benzină le foloseam ca sobe. Mulţi dintre camarazi au murit intoxicaţi cu fumul şi mirosul greu al răşinei. 

     

    Dintre cei treizeci de vâlceni doar eu şi încă unul am supravieţuit, cu el m-am întors acasă, era consătean cu mine. Pe la sfârşitul lui octombrie ne-au dat drumul, am fost îmbarcaţi într-un tren, care ne-a dus prin Polonia şi Ungaria până în România, Carei-Satu Mare, de unde am plecat cu alt tren până în staţia din Râmnicu Vâlcea. Îmi amintesc că era 27 octombrie 1945, acasă la Păuşeşti Măglaş. 

     

     M-am căsătorit la vârsta de 38 de ani, nu am avut copii, dar am înfiat un băiat al surorii soţiei mele, de la care am doi nepoţi şi patru strănepoţi. Ei sunt alinarea mea. Maria, soţia mea, are 87 de ani, ea are grijă ca eu să fiu aşa cum mă vedeţi, eu nu prea mai am putere. Am lucrat multă vreme la primărie, eram cantonier, o vreme am fost gestionar”.

    ------

    Veteranul de război, sublocotenent în retragere Gheorghe Bălan a fost sărbătorit, cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 103 ani de reprezentantul Centrului Militar Judeţean Vâlcea, reprezentantul Garnizoanei Râmnicu Vâlcea şi primarul comunei Păuşeşti Măglaşi. Cu această ocazie, veteranului i-au fost înmânate diplome aniversare. De asemenea, în semn de recunoaştere şi apreciere a sacrificiului făcut pe timpul acţiunilor militare la care a participat, veteranul a fost înaintat succesiv la gradul de sublocotenent în retragere. 

     

    Respectabilul veteran, deşi emoţionat, a reuşit să le spună celor prezenţi poveşti din timpul războiului şi prizonieratului, presărate pe alocuri, cu câte un proverb sau o glumă.

     

    La cei 103 ani ai săi, veteranul nu se plânge de vreo boală. Respectabilul veteran ne-a mulţumit că am fost alături de el chiar de ziua dumnealui şi a promis că la 104 ani ne va aştepta pregătit de sărbătoare. La despărţire, domnul Gheorghe Bălan s-a ridicat să ne salute cu mâna la piept, în semn de respect pentru militarii Armatei României.

     

    La mulţi ani, Eroilor noștri! Vă mulțumim pentru sacrificiul făcut!