Este important să fim atenţi la vecinătatea noastră cu Rusia

    Profesorul universitar dr. Constantin Hlihor în dialog cu redactorul-șef al Observatorului Militar, Florin Şperlea

    L-am provocat pe profesorul universitar dr. Constantin Hlihor la o discuţie mai amplă despre Rusia şi raporturile cu Europa, ţinând seama de destinul eurasiatic al acestei puteri răsăritene. Domnia Sa se dovedeşte acelaşi analist echilibrat şi nuanţat, dezvăluind câteva din perma­nenţele comportamentului geopolitic şi geoeconomic al Rusiei de-a lungul timpului.

     

    Domnule profesor, raporturile dintre Rusia şi spaţiul european sunt marcate, de-a lun­gul timpului, de elemente de continuitate şi discontinuitate. Ce apropie şi ce desparte Rusia de Europa?

    Raporturile dintre Rusia şi statele europene au fost influenţate de aşezarea geografică a acestui spaţiu de organizare politică sub forma unui imperiu - de la dinastia ţaristă la noua formă de organizare a puterii, comunismul sovietic - spre o situaţie uneori dilematică. Au fost perioade când leadership-ul rusesc a fost cucerit de valorile şi evoluţiile occidentale în sensul nevoii de mo­dernizare a societăţii ruse şi, de altfel, statul clasic rus a început modernizarea cu Petru cel Mare, continuată apoi de Ecaterina a II-a, împrumutând structurile, instituţiile statale de tip occidental. În momentul în care instituţiile modernizării s-au consolidat, leadership-ul, intelectualitatea rusă şi-au pus întrebarea care este rolul unei puteri cu vocaţie imperială în raport cu marile puteri europene. Răspunsurile la aceste dezbateri erau de cele mai multe ori ancorate într-o dilemă: spre Occident şi cu Occidentul sau împotriva Occiden­tului? Situaţie valabilă şi pentru perioada scursă de la prăbuşirea ultimului imperiu clasic al lumii contemporane - Uniunea Sovietică.

    Prin urmare, ceea ce se întâmplă în raporturile dintre Occident şi Federaţia Rusă, din perspec­tiva duratei scurte a istoriei, cinci-zece ani, se încadrează perfect în această situaţie de căutare, apropiere şi respingere. Aceste lucruri sunt cu atât mai evidente în momentele de criză din relaţiile internaţionale, de schimbări în raporturile de putere şi de reconfigurări ale anumitor interese ale marilor puteri pe spaţii de interes, atât la nivel regional, dar şi global. Or, noi, astăzi, ne aflăm în aceste două situaţii. Pe de o parte, după 20 de ani, observăm că Europa s-a impus ca actor de mare prestigiu, iar expansiunea frontierei sale către Est nu se face clasic, prin cucerirea şi supunerea unor noi spaţii, ci prin eforturile făcute de popoarele est-europene de a se integra politic, economic şi cultural în UE. Pe de altă parte, se manifestă tendinţa de trecere, în ordinea internaţională post-Război rece, de la unipolarism către multi-ploralism. Deocamdată, este o tendinţă, nu ştim dacă se va materializa, nu putem face prognoze, ci doar creiona scenarii. Această tendinţă este accelerată de o serie de crize în plan economic şi social, crize generate de mişcări de populaţii fără precedent in istoria contemporană, cum sunt cele determinate de evenimentele geopolitice şi geo-strategice din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est. Soluţiile pentru aceste probleme sunt diferite, în viziunea geostrategică a marilor puteri, în funcţie de interesele pe care le urmăresc pe termen scurt, mediu şi lung. Occidentul trebuie să aibă o percepţie extrem de realistă privind interesele şi opţiunile Moscovei pe termen scurt şi mediu.

    Istoria ne poate fi de folos. În anumite situaţii de criză sau de schimbare a raporturilor de putere în balanţa regională sau globală din secolele al XlX-lea şi al XX-lea, Rusia părea fără soluţii politico-diplomatice şi în situaţii fără ieşire, dar a „jucat" extrem de inteligent şi a fost câştigătoare pe termen lung. Primul Război Mondial a pus capăt marilor imperii de tip clasic, mai puţin celui rus, care s-a reinventat prin ideologia imperială a bol­şevismului, iar Occidentul a trebuit să se confrunte aproape un secol cu URSS. Eroarea de percepţie a Occidentului asupra capacităţii sau incapacităţii Moscovei de a-şi impune interesele în anumite spaţii a generat prejudicii intereselor de a impune o ordine de democraţie liberală şi după cel de Al Doilea Război Mondial. Hegemonia Kremlinului asupra jumătăţii răsăritene a continentului euro­pean a avut consecinţe pentru societăţile aflate în sfera sa de influenţă, iar politica expansionistă, la nivel global, a putut fi stopată cu strategii din partea SUA şi a aliaţilor ei pe termen lung. Obser­văm că Rusia, după încheierea Războiului rece, succesoare a Uniunii Sovietice, a fost percepută de Occident, pentru o vreme, ca o putere slabă, chiar dacă poseda un arsenal militar impresio­nant. Mentalitatea imperială a noilor lideri de la Moscova şi renaşterea unor mituri mesianice în efortul de redefinire a locului şi rolului Rusiei în reaşezările post-Război rece a condus, paradoxal, nu la ceea ce spera Occidentul după prăbuşirea URSS, ci la o situaţie geopolitică şi geostrategică dinamică şi imprevizibilă.

     

    Mulţi cercetători vorbesc despre insecu­ritatea resimţită de liderii bolşevici, după 1917, de nevoia unui glacis strategic la fron­tierele vestice. Dar vedem această Rusie cu ochii aţintiţi spre Vest, în vederea declan­şării revoluţiei proletare mondiale, şi, în egală măsură, angrenată în diferite forme de cooperare cu Europa. Cum s-ar explica această insecuritate, pentru că nevoia de a controla spaţiile din proximitatea imperiu­lui nu este neapărat specifică perioadelor de criză sau schimbărilor de regim?

    Când vorbim de insecuritate şi securitate în percepţia conducătorilor ruşi, indiferent că au fost nomenclaturişti sovietici sau parte a leadership-ului moscovit după prăbuşirea URSS, acest binom trebuie analizat în dublă perspectivă. Pe de o parte, ideea de securitate/insecuritate, generată de modelul/teoria pe care o acceptă, dar şi ideo­logia utilizată ca vector pentru a creiona sisteme materiale pentru a contura politicile de apărare sau de expansiune. Pe de altă parte, interesează felul în care înţeleg schimbările la nivel regional şi global şi, mai ales, cum reacţionează la aceste schimbări într-un trend aşteptat sau general acceptat de lumea occidentală ori total diferit. Istoria ne poate veni şi în acest caz în ajutor pentru a înţelege evoluţiile geopolitice. Dacă ne referim la perioada Primului Război Mondial, observăm că Imperiul Ţarist a fost unul anacronic, cum au fost toate celelalte care s-au prăbuşit ca urmare a acceptării de toată lumea occidentală a ceea ce istoricii au numit Doctrina Wilson. Aşadar, Occidentul a promovat un nou tip de organizare politică a unei comunităţi umane, punând bazele societăţii moderne centrate pe naţiune. Imperiul Ţarist a fost singurul care n-a urmat această cale, reinventându-se tot într-un imperiu de tip clasic, dar sub o altă formă - imperiul sovietic, întemeiat pe o doctrină marxistă. În perioada acestei rede-finiri, când URSS a încercat să-şi reocupe locul şi rolul geostrategic, a intrat in dilema de securitate. Respingând valorile Occidentului de organi­zare politică a spaţiului economic, a libertăţilor civile şi civice, statul sovietic a fost un corp străin pentru civilizaţia occidentală, iar marile puteri au reacţionat ca atare. Această situaţie a creat noului imperiu un sentiment de insecuritate. La nivelul gândirii militare de ordin strategic, mareşalul Tuhacevski a lansat teoria unui brâu/glacis de securitate care a stat la baza doctrinelor sovietice de „apărare", dar şi suport de negociere pentru diplomaţia Moscovei în raport cu Occidentul. Această percepţie, deşi nu a fost ridicată la nivel de teorie/doctrină, a avut-o în anumite momente şi Occidentul pentru a „îngrădi" expansiunea comunismului sub forma unui cordon sanitar. Aşa a luat naştere, în perioada dintre cele două războaie mondiale, zona geostrategică dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, ca fiind un fel de spaţiu-tampon. Evoluţiile geopolitice şi geostrategice din acest spaţiu au fost influenţate de schimbările intervenite în balanţa de putere de pe continentul european, dar şi de rearanjamentele de interese dintre marile puteri la nivel regional. Semnificative, din acest punct de vedere, sunt evoluţiile din timpul şi după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. În prima parte, când Germania domina ecuaţia de putere a continen­tului, Stalin a făcut un parteneriat cu Hitler, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, pe seama popoarelor din acest coridor strategic. După modificarea balanţelor de forţe, acelaşi Stalin nu a ezitat în a fructifica un avantaj geostrategic şi s-a aliat cu Marea Britanie şi SUA pentru a elimina nazismul de pe continentul european. Au contat, în această ecuaţie, pentru ruşi, valorile Occidentului şi caracteristicile societăţii occidentale? Istoria ne-a demonstrat că nu! La prăbuşirea URSS, observăm aceeaşi situaţie ambivalentă. Gorbaciov este cel care lansează un proiect care i-a sedus până şi pe Francois Mitterand şi pe Doamna de fier a Marii Britanii, Margaret Thatcher, aşa-numita Casă europenă. În momentul în care liderii europeni au analizat raporturile din perspectiva geopolitică şi geografică a spaţiului propus spre integrare de la Atlantic la Urali, au observat că în acest spaţiu eurasiatic imens, cu organizare politică, economică şi a libertăţilor complet diferită faţă de Vest, Europa Occidentală devenea un pridvor, în formula propusă de liderul sovietic Gorbaciov - Casa Comună Europeană. Eşecul acestui plan a condus la o altă încercare şi a fost lansată doctrina Kozyrev, care a dus la o perioadă, situată aproxi­mativ între 1990 şi 1994, de relativă colaborare şi fructificare a avantajelor generate de încheierea Războiului rece. Numai că războiul din Kosovo şi venirea la putere a unui nou guvern care îl avea în componenţă şi pe Evgheni Primakov, ca ministru de externe, a însemnat şi o schimbare de atitudi­ne a Rusiei faţă de Occident. Lansarea Doctrinei Primakov a condus la un comportament definit de ruşi ca atitudine selectivă în raport cu statele vest-europene.

     

    În general, definim Războiul rece ca fiind un conflict care începe fără o declaraţie de război şi se încheie fără o conferinţă a păcii. În această nouă aşezare, de după căderea URSS, credeţi că este suficient exemplul Kosovo pentru redefinirea atitudinii Rusiei faţă de Europa?

    Întrebarea dumneavoastră îşi găseşte răspun­sul şi într-un recent studiu de analiză al Centrului de Studii Strategice şi Geopolitice al Institutului de Relaţii Internaţionale din Universitatea Sorbona, deci, iată, nu ne preocupă doar pe noi aceste aspecte din evoluţia relaţiilor internaţionale post-Război rece. În esenţă, aveţi dreptate, dar în ceea ce priveşte definirea Războiului rece şi, mai ales, etapizarea acestui fenomen complex din istoria recentă a omenirii există o multitudine de păreri şi opinii. Istoriografia problemei acoperă mai mult de un milion de studii, lucrări de istorie sau de analiză politică şi militară!

    În ceea ce priveşte Rusia, asistăm, după momentul Kosovo, la o redefinire a comporta­mentului în raport cu mişcările făcute de Occident în planul politicilor de securitate şi extindere a frontierelor de civilizaţie către Est în ceea ce ruşii percepeau, în perioada sovietică, a fi glacisul lor de securitate, rebotezat astăzi vecinătatea apropiată. Prima schimbare a fost generată de extinderea frontierei estice a NATO. Ţările care au fost înglobate în spaţiul imperial sovietic, în timpul Războiului rece, au scăpat, prin revoluţiile antico­muniste, de dominaţia Moscovei. În aceste con­diţii, într-un spaţiu de instabilitate şi nesiguranţă, acestea şi-au redefinit, în primul rând, politicile de securitate. Aderarea la NATO a fost prima opţiune pentru România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehia, care au văzut în structurile euroatlantice o nouă umbrelă de securitate. Cea de-a doua schimbare intervine ca urmare a redefinirii Uniunii Europene, care, prin Tratatul de la Maastricht, se transformă dintr-o organizaţie de cooperare economică într-un actor politic. Sigur, acest proces de tranziţie nu este încheiat nici astăzi, dar redefinirea UE, cu interese în această zonă, a devenit concurentă cu viziunea imperială a Moscovei (şi aici este linia de continuitate).

    În primii ani ai extinderii graniţelor euro­atlantice, au existat înţelegeri, nu atât scrise, cât bazate pe gentlemen's agreement, că frontiera estică nu se va extinde în fostul spaţiu sovietic. Or, popoarele de aici, cu o tradiţie istorică, având o generaţie care refuza să rămână în ceea ce numim orientalismul istoric, au încălcat, prin forţa şi dreptul suveranităţii lor, ceea ce s-a convenit într-un anumit timp istoric şi bazat pe o anumită dinamică a raportului de putere şi de interese. Astfel, asemenea înţelegeri au devenit caduce. În lupta propagandistică utilizată de media ruseşti, tema încălcării înţelegerilor convenite pe spaţiul de la Marea Baltică la Marea Neagră, indiferent de numele purtat, este una dragă diplomaţiei de la Moscova. În realitate, se justifică politica şi renaşte­rea vocaţiei imperiale a Rusiei de astăzi.

     

    Toate aceste atitudini, uneori de forţă, vizează, de fapt, în subtext, viitoare nego­cieri?

    Avem tentaţia să judecăm istoria URSS şi a Rusiei, în general, în scheme extrem de simple. Dacă asociem numele lui Stalin şi al altor lideri comunişti de la Moscova diplomaţiei sovietice, avem uşor tentaţia de a o zugrăvi în termeni ne­gativi. Realitatea este că politica externă sovietică nu a fost una ineficientă. Se studiază puţin istoria imperiului sovietic şi, dacă o facem doar prin grila de interpretare ideologică, s-ar putea să nu avem o percepţie corectă asupra evoluţiilor de astăzi ale Federaţiei Ruse. Să nu cunoaştem foarte bine liniile de continuitate din politica externă a Moscovei, factorii geopolitici şi geoeconomici care au stat la baza evoluţiilor sale în politica euro­peană şi globală, să nu înţelegem cum Moscova, în secolul al XX-lea, a fost capabilă să treacă, de la o colaborare extrem de naturală cu Adolf Hitler la alta pragmatică cu Winston Churchill. Acest comportament nu presupune o diplomaţie încadrată în scheme ideologice sau, să spunem, tipare istorice, aşa cum uneori cred că greşit noi, istoricii, o percepem şi o punem în pagină. Este un exemplu care ne arată că nu s-au schimbat prea multe în comportamentul de astăzi al diplomaţiei ruse în politica internaţională, dacă avem în vede­re interesele sale în Orientul Mijlociu, zona Mării Negre etc. Mai mult, a renunţat la instrumentele clasice utilizate de diplomaţia sovietică pentru a atinge interesele de ordin strategic sau economic. Rusia de astăzi combină diplomaţia şi compor­tamentul de forţă, pentru a-şi atinge interesele. Manevrează cu destulă dibăcie instrumentele războiului economic, ale războiului resurselor sau ale războiului mediatic.

     

    Ei înşişi vorbesc despre o societate liberală, de economie de piaţă...

    Este o discuţie lungă. Societatea rusă este extrem de împărţită atunci când este vorba de natura regimului democratic din Rusia. Liderii actuali au lansat, pornind de la teza excepţionalismului rus, ideea unei democraţii specifice în raport cu valorile Occidentului. În fapt, avem de-a face cu o democraţie neliberală. Acest element este un prag psihologic pentru puterile occidentale atunci când vine vorba de raporturile dintre ele şi Rusia.

     

    Ne-au vorbit de o democraţie populară, în anii '50, acum de o democraţie excepţio­nală...

    Pe linia continuităţii istorice, teza excepţiona-lismului are rădăcini adânci, începând cu mitul celei de a treia Rome, promovată prin ideologia creştinismului ortodox oriental. S-au redefinit ca fiind ceva deosebit faţă de Imperiul Bizantin, dar şi cu momentul 1918-1920, când s-a născut statul bolşevic, când statalitatea rusă a fost altceva faţă de evoluţiile de pe continentul european. Şi, iată, acest lucru a rămas rezidual în mentalul liderilor, dar şi în mentalul colectiv. Ideea imperială cu vocaţia unui centru de putere care este altceva decât ceea ce este pe continentul european subzistă! Pentru aceasta au inventat un concept, democraţia suverană, care face apel, în mentalul colectiv al societăţii ruse, la excepţionalismul rusesc. Noi suntem altceva, spun, prin urmare Occidentul nu trebuie să ne impună valorile sale.

    De altfel, şi-au schimbat şi discursul public în spaţiul politic, nu mai avem de-a face cu un discurs extrem de uşor de demontat în spaţiul mediatic. Astăzi, este foarte greu, dacă nu eşti un foarte bun profesionist, să demontezi discursul public - mă refer la consumatorul de informaţii, în primul rând, nu pentru analişti, specialişti în a înţelege politica, geopolitica şi geostrategia - să spunem, leadership-ul de la Moscova are comportament de tip imperial şi pune în pericol stabilitatea şi securitatea. Este chiar foarte uşor să demontezi pentru consumatorul de informaţie neavizat această teză a excepţionalismului rusesc, dacă este „îmbrăcată" cu o idee lansată cu succes în dezbaterile publice din Occident, aceea a cioc­nirii civilizaţiilor? Într-un discurs din 2013, Vladimir Putin interpreta intervenţia Rusiei în conflictul din Siria ca fiind o mediere a unui conflict între civilizaţii, socotind că ruşii au şi vocaţia, şi putinţa de a face acest lucru. De la acest tip de atitudine a unui lider trebuie să înţelegem comportamentul în raporturile pe care le are Federaţia Rusă cu Occidentul. Şi mai este ceva de subliniat. Liderii actuali de la Kremlin nu fac eroarea de a percepe Occidentul ca un tot unitar. Au un comporta­ment diplomatic bine definit în raporturile cu Statele Unite ale Americii şi NATO, pe de o parte, şi cu ţările europene, pe de altă parte.

    Această particularitate rezultă şi din modul în care UE şi statele membre îşi coordonează politica faţă de Moscova, atât în ceea ce priveşte proble­mele de securitate, cât şi cele de ordin economic, mai ales în domeniul cooperării energetice. Se dezvoltă relaţii bi sau multilaterale, în funcţie de interese economice, de raţiuni financiare, dar şi de presiunea pe care o exercită astăzi actorii non­statali asupra actorului clasic - statul - Uniunea Europeană. Relaţiile pe care le are UE cu Federaţia Rusă sunt influenţate de actori non-clasici, mai ales în domeniul energetic. Acest tip de relaţii pot conduce, la un moment dat, în spaţii de interes energetic ale diferitor corporaţii petroliere, cum este nordul Africii, la apropieri greu de explicat, cum a fost aceea dintre Franţa şi Federaţia Rusă în problema siriană. În memoria colectivă este foarte prezentă vizita, oarecum surprinzătoare, pe fondul unui război mediatic destul de accentuat, între Occident şi Federaţia Rusă, a preşedintelui francez Hollande la Moscova, pentru a discuta problema crizei. Aşadar, leadership-ul de astăzi de la Moscova nu poate fi gândit şi înţeles în aceleaşi scheme specifice Războiului rece, este chiar în dezavantajul nostru, al celor care dorim să înţelegem evoluţiile geopolitice în spaţiul nostru de interes, sud-estul Europei şi Europa, în general, prin statutul nostru de ţară membră a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Nord-Atlantice. Cu alte cuvinte, pentru a ne prezerva interesele, pentru a ne juca rolul pe care partenerii din Alianţa Nord-Atlantică ni l-au conferit, pentru a ne impune ca un actor credibil în Uniunea Europeană, va trebui ca noi să facem un efort de înţelegere a evoluţiilor geopolitice în acest spaţiu. Prin urmare, trebuie să înţelegem atât liniile de continuitate, dar şi de discontinuitate din politica pe care a adoptat-o Rusia, cel puţin în decursul secolului al XX-lea, în raporturile cu Occidentul.

     

    Mi se pare interesant tabloul pe care îl conturaţi, de altfel sentimentul meu este că toate aceste lucruri sunt bine îmbrăcate de o propagandă incisivă. Ce s-a schimbat faţă de propaganda Uniunii Sovietice în anii Războiului rece?

    Întrebarea dumneavoastră aduce în discuţie o întrebare care nu are un răspuns unanim acceptat în istoriografia problemei şi anume rolul propa­gandei în raporturile internaţionale şi a opiniei publice în evoluţiile geopolitice şi geostrategice din timpul Războiului rece. Propaganda a fost o armă care a contat enorm în lupta ideologică dintre Occident şi Est. Uniunea Sovietică nu s-a prăbuşit ca urmare a unei înfrângeri militare, ci prin implozie. Nu i-a folosit arsenalul nuclear pentru a se salva! Gorbaciov şi echipa sa nu au înţeles schimbările profunde care s-au petrecut în societatea modernă, privind locul şi rolul opiniei publice în politica internaţională. A continuat să facă o propagandă de tipul celei din secolul al XIX-lea, cu lozinci care nu numai că nu mai convingeau pe nimeni, dar stârneau râsul, bancul sau furia! Propaganda sovietică şi comunistă din ţările-satelit condamna „realităţile" sociale din ţările occidentale, fără să ţină seama că mijloa­ce de diseminare a informaţiilor prin media şi cinematografie ajungeau la consumatorii sovietici de informaţie, cu neputinţă de a fi cenzurate total. Aşa că discursurile unor lideri precum Brejnev, Gorbaciov sau Jivkov, conform cărora imperia­lismul occidental exploatează oamenii muncii, nu erau credibile, deoarece imaginile din filmele americane şi ale altor state occidentale creau dorinţa de a se trăi ca în Occident.

    Prin urmare, am face o profundă greşeală să considerăm că, astăzi, cei de la Moscova sunt la fel. Şi-au schimbat tehnicile, instrumentele şi, cel mai important, şi-au schimbat vocabularul, discursul. Astfel, este foarte greu să disociem elementul malefic din sintagma democraţie liberală. De fapt, este o democraţie suverană. Astăzi, în lupta aceasta, căreia eu i-aş spune război imagologic, în care se utilizează instrumente media, corpul de expertiză care ajută Ministerul de Externe şi Minis­terul Apărării din Rusia nu mai are propagandiştii lui Gorbaciov sau Brejnev. Ei folosesc softpower, mijloace moderne de psyops. În războiul din Georgia, am avut un exemplu clasic de utilizare a PR-ului, pentru a preveni daunele de imagine. Şi, deşi nu ne place, din punctul meu de vedere au avut succes. Asta ne face să fim foarte vigilenţi când analizăm şi înţelegem noua propagandă a Federaţiei Ruse. Utilizează, cu foarte mare succes, aceleaşi elemente ca ale Vestului şi anume public diplomacy. Astăzi, se promovează, prin mijloace foarte moderne, în rândurile tinerilor din Româ­nia, învăţarea limbii şi culturii ruse. Ce este rău în asta?, ne-am putea întreba. Fundaţia Gorceakov, o organizaţie neguvernamentală destul de neutră, înfiinţată în 2011, a organizat, până în prezent, peste 80 de conferinţe internaţionale, pe teme de istorie, cultură, schimbări climatice, energie. Altfel spus, lucruri de interes pentru orice specialist. Dar, pe acest vector, se promovează imaginea Rusiei, interesele ruseşti şi atunci avem nevoie de spe­cialişti de foarte bună calitate pentru a înţelege ce se întâmplă dincolo de mijloacele şi metodele extrem de sofisticate folosite. Când doreşte să îşi impună punctul de vedere în opinia publică internaţională, Federaţia Rusă nu aruncă în prim­plan liderii pentru a-i decredibiliza, ci elemente ale societăţii civile, adică organizaţii neguverna­mentale. Astfel, oricine ar veni cu acuzaţii ar primi acelaşi răspuns: Este democraţie, fiecare are dreptul de liberă exprimare, noi nu ne implicăm. Dar, spre deosebire de Occident, trebuie să ştim că toate aceste organizaţii ale societăţii civile sunt extrem de controlate. Acolo nu se înfiinţează un ONG cu o simplă solicitare la tribunal, ca la noi. Acolo tre­buie să ai avizul Ministerului de Externe. Dacă nu cunoaştem aceste elemente, putem să ne lăsăm păcăliţi de noul tip de propagandă pe care îl duce Moscova în raporturile internaţionale, pentru a-şi impune interesul în spaţiile în care doreşte să se afirme. Observăm că dacă pentru ei erau foarte importante, până de curând, vecinătăţile apropia­te, acum s-au extins uşor spre Asia şi observăm că vocaţia lor de tip regional s-a modificat dramatic, din 2012, şi iată ce se întâmplă azi în nordul Africii. Nu a fost o declaraţie oficială despre acest lucru, dar toate se află într-un siaj al media bine direcţionat, al elementelor nonclasice de promovare a elementelor ruse prin mediul academic sau conferinţe şi, în momentul în care găsim Rusia, descoperim şi o parte a opiniei publice. Cu alte cuvinte, nu mai avem de-a face cu o propagandă de tipul celei din secolul trecut.

     

    Domnule profesor, este Rusia un inamic sau un partener al Europei?

    Cred că cel mai bun răspuns la această întrebare este din perspectiva liniilor de conti­nuitate istorică. Dacă are interes sau este forţată de împrejurări, Rusia poate deveni un partener. Dar tot istoria ne arată că în toate situaţiile a fost un partener atât cât a avut nevoie. În ultimii 200 de ani, nu am văzut o Rusie parteneră pe termen lung cu Occidentul. De ce? Pentru că în mentalul liderilor este puternică ideea vocaţiei imperiale pe dimensiunea unică. Ea nu se potriveşte cu vocaţia noastră, occidentală. Iată de ce trebuie să fim atenţi la vecinătatea noastră cu Rusia!

     

    Interviu realizat de colonelul Florin Şperlea publicat în Observatorul Militar