Jurnal de război

    Jurnal de război.

    Bună. Sunt Alina și sunt soție de militar. Și sunt mândră de soțul meu. Și nu neapărat că e militar. E un om cu principii, bun, iubitor, emptizează, gândește, simte, trăiește pentru el și noi cei dragi, are onoare și respect. Și da, poate toate aceste lucruri îl fac bun și în meseria lui. Îi judecați. Momentan, e plecat în misiune. Cum spuneți voi? Luptă în "războiul altora", sau "au plecat pentru bani". Vreau să vă întreb, ce vă Motiveză să vă ridicați din pat dimineața, când vă sună alarma? De ce vă duceți la job? Din onoare, respect, devotament pentru job? De ce plecați din țară? De ce vă lăsaţi familia, pruncii aici și plecați? Vreți o viaţă mai bună, afirmare, să dovediți, să arătați că sunteți mai buni ca alții, educație mai bună, o altă viaţă? E ok. Da e doar asta? BANII. Oare sunt ei motivul principal care ne ridică din pat odată cu alarma? Pierdem momente unice din viaţă, de la primul pas și primul cuvânt până la lucruri mai puțin dragi. Pierdem timp, până la un telefon care ne anunță că mama, tata, unul drag nu mai e. Și..... , e prea târziu. Asta e ceea ce am putut alege la un moment dat. Și? Judecăm, punem etichete. Face, drege. Nu empatizăm, doar judecăm. Fiecare om își scrie, în felul lui, povestea vieții. Nu îi mâzgâli paginile, nu i le îndoi, nu sublinia cuvinte. Nu îți place, închide cartea și pune-o la loc în bibliotecă. Dacă ai de învățat, învață, dacă nu, treci mai departe, nu judeca. Nu m-am plâns ca soție de militar, plecat în teatru, că nu are cine să aibă grijă de copil, ori că trebuie să plătesc ratele, ori că îi este rău celui mic și nu are cine avea grijă de el. Nu ne știi viaţa, nu ne judeca. Oglinda e departe. Nu ne vedem. Îi vedem pe ceilalți. Și îi judecăm. Că fac sacrificii, ori compromisuri, cum vreți să le numeşti, e treaba fiecăruia. E viaţa lor, alegerile lor. Fiecare hotărăşte în dreptul lui. Hai să Nu mai judecăm, să nu mai punem etichete, să cinstim ce e bun, să onorăm ce e principial, să iubim ce e frumos și să Vorbim despre ceea ce știm. Sunt multe de zis, despre cei plecați în misiune, dar nici măcar eu, ca soție de militar, nu le știu. Știu doar că îmi zâmbește când vorbim, că mă încurajează că totul e bine și va fi bine, știu că e obosit, nedormit de 24 de ore, nemâncat și încă la datorie. Îi văd dorul și tristețea în ochi. Îi ascund uneori greutățile de acasă, ca să se poată concentra la ce are de făcut. Eroi. Aşa le ziceți unii dintre voi. Și da, chiar sunt. Pentru mine, soțul meu e un erou. E departe de casă, de confort, de cei dragi și își face datoria. Pe bani, spun unii. Normal. Muncește cineva pe Eugenii? Pe bani, onoare, datorie, respect și iubire, rețeta perfectă. Nu judeca. Trăiește și apoi vorbește. Semnat. Alina, soție de militar.