Românii din „Mica Italie”

Bogdan Oproiu · 06.11.2019
Zbor din Kandahar spre Herat cu o aeronavă a Forțelor Aeriene americane. Parcă este același C-130 „Hercules” care „face naveta” și din țară în Afganistan, diferența cea mai vizibilă fiind culoarea aparatului, gri în loc de verde. Asta până începe să ruleze pentru desprinderea de sol; pilotul american mi se pare mai brutal decât românii. Decolările și aterizările sunt bruște, de parcă n-ar avea destulă pistă. La aterizare pare că frânează cu ambele picioare (deși nu cred că membrele inferioare chiar sunt implicate în frânare). Două aterizări și decolări de la Kandahar la Herat (am făcut o escală) m-au făcut să fiu extrem de bucuros (și amețit!) când am ajuns la destinație.

„Bine ai venit la noi, la țară!”, mă întâmpină maiorul Claudiu Gherman, șeful detașamentului de consilieri români. Baza militară din Herat are doar câteva mii de metri pătrați și e situată la aproape 1000 de metri altitudine. Aerul este mult mai curat decât în Kandahar, fără praf și mult mai rece. Nici verile nu sunt atât de turbate aici și italienilor, majoritari în bază, trebuie că le aduce aminte de nordul peninsulei lor. Baza chiar îmi pare construită după tipicul unui sat italienesc, cu o „piazzetta” măricică, în care chiar am văzut că seara se strâng la „chiacchierare” grupuri și grupulețe de militari italieni, cu mai multe cafenele unde se servește un ristretto apreciat chiar de italieni. E o „Mică Italie” în plin Afganistan și faptul că de câțiva ani de zile n-au mai fost atacuri împotriva bazei, care să te țină în priză din punct de vedere al securității, poate să-ți inducă impresia, măcar în câteva clipe de reverie, că te afli într-un liniștit sat piemontez. Provincia Herat are aproape 1.800.000 de locuitori și este a doua ca mărime dintre cele 34 ale Afganistanului, după provincia Kabul. Orașul Herat este al treilea centru universitar din țară, cu peste 10.000 de studenți. Student, în pashtu și dari, două limbi est-iraniene, se spune „talib”, la fel ca în arabă, și de aici termenul „taliban”, aceștia fiind, la începuturi, elevi ai școlilor religioase. Pentru că între semantică și securitate nu este nicio legătură, provincia Herat este una din cele mai liniștite din țară și prezența talibanilor se face cel mai puțin simțită, numărul atentatelor fiind incomparabil mai mic față de restul Afganistanului. În această situație de fapt își desfășoară activitatea militarii din „Camp Arena”, baza în care națiunea-lider este Italia, și unde se află Comandamentul de instruire, consiliere și asistență Vest, al misiunii NATO „Resolute Support” (TAAC-W, conform inițialelor în engleză). La fel ca și celelalte TAAC-uri din Afganistan, și cel din zona de vest - a cărui arie de responsabilitate acoperă patru provincii, Badghis, Farah, Ghor și Herat – are o misiune non-combat, de susținere, prin instruire și consiliere, a sistemului național de apărare și forțe de securitate afgan, ANDSF (Afghan National Defense and Security Forces). Patru subofițeri și șase ofițeri români și-au petrecut ultimele nouă luni din carieră și din viață, lucrând cu armata și poliția afgană. Nouă militari din Forțele Terestre și un marinar de la Direcția Hidrografică Maritimă au încercat să transmită din cunoștințele pe care le au în diverse domenii de activitate, de la sprijin prin foc de artilerie, la logistică, planificare sau ISR, partenerilor afgani. Militarii români din TAAC-uri au cele mai lungi misiuni în teatrele de operații, pentru că toți ceilalți stau câte șase luni. După prima jumătate de an au avut dreptul la concediu în țară, timp de două săptămâni. Au fost aproape toți plecați, pentru că nu-i ușor să stai departe de tot ce cunoști și ți-e drag pe lumea asta atâta timp. La întoarcere, unora le-au trecut mai ușor cele trei luni rămase după concediu, altora mai greu. Acum mai au trei zile până când ajung în Afganistan cei zece militari care urmează să-i schimbe și alte câteva până când pleacă spre casă, dar activitățile continuă în același ritm. Ritmul depinde foarte mult de partenerii afgani. Plutonierul-major Iulian Nacu, care este consilier în MAT, Military Advisory Team, a avut printre sarcinile colaterale și urmărirea unui convoi de materiale și echipamente militare destinat Corpului 207 al Armatei Naționale Afgane, pe care-l consiliază cei din TAAC-W. Convoiul a plecat de la Kabul, distanța de acolo la Herat fiind de aproximativ 650 de kilometri. „A fost ca și copilul meu!”, îmi spune Nacu, și nu-mi dau seama dacă e serios sau glumește, pentru că realitatea este că aproape o timp de o sarcină a avut nevoie convoiul ca să ajungă la destinație; a plecat cu câteva zile înainte să preia el misiunea și a ajuns în ultimele două săptămâni ale șederii sale în Afganistan. Uneori, activitatea unui singur om poate duce la blocarea misiunilor unei întregi unități. Căpitanul Robert Pirtea este consilier CIMIC, tot în echipa MAT, și a reușit să reia legătura cu ofițerul religios, mullah-ul, Corpului 207 ANA, după ce acesta refuzase, vreme de luni bune, să mai pună piciorul în Camp Arena, ofensat de gestul predecesorului italian al lui Pirtea, de a-și rade barba! Pirtea a primit aprobarea șefului detașamentului românesc să-și lase pilozitățile faciale să se dezvolte în voie și a reușit să intre în grațiile ofițerului religios afgan, convingându-l chiar să co-organizeze un seminar în baza NATO. Alți afgani sunt mult mai entuziasmați de activitățile pe care le au de făcut. La PAT, echipa de consiliere a poliției afgane, Police Advisory Team, lucrează plutonierul-adjutant principal Dumitru Neculau și căpitanul Bogdan Grama. Pe primul l-am văzut predând un curs de orientare pe hartă câtorva polițiști afgani. Cu ajutorul interpretului, cursivitatea informațiilor din engleză pare a fi transmisă ușor și simplu militarilor afgani. Noor, interpretul, are 10 ani de experiență în această slujbă și-mi spune că a avut „job” de judecător înainte, dar nu i-a plăcut pentru că era prea mare corupția și preferă să lucreze ca interpret, asumându-și riscul de a lucra pentru coaliție. „În Afganistan, orice este periculos, dar dacă te gândești la pericol nu mai faci nimic”, spune el. Amir Shah este cursant și îmi răspunde în engleză la întrebarea tradusă în dari de interpret. „Cred că profesorul român care ne-a învățat despre hartă este foarte bun. Vrem să știm cât mai multe de la instructorii NATO. Suntem din Afganistan, suntem soldați. E țara mea și trebuie să lupt cu dușmanii pentru a-mi apăra țara și poporul”. Știi că nu-s cuvinte goale când le auzi din gura afganilor, mai ales că poliția, datorită posturilor de control răspândite în aria de responsabilitate, este expusă celui mai mare risc de atac. Activitățile militarilor români din echipele de consiliere sunt zilnice. Se lucrează șapte zile din șapte, singura diferență fiind că vinerea și duminica programul nu începe la ora opt, ci la zece. Seara, în principiu, programul este până la șase, dar excepțiile sunt destul de dese, pentru că apar videoconferințe cu cartierul general al misiunii „Resolute Support” sau alte activități care întind programul peste ora obișnuită. Nu se plânge nimeni, pentru că activitățile îi ajută să le treacă timpul mai repede. Cea de-a 115-a partidă de rummy la care am fost prezent - evidența și scorul general le ține maiorul Adrian Bătinaș - este o altă activitate, de timp liber de data aceasta, care să le facă vremea să treacă mai ușor. Mare lucru n-ai ce face în Camp Arena, baza afundându-se în întuneric după ora șase. Aleile sunt marcate pe margini de mici balize roșii de semnalizare, care nu te ajută decât să nu dai în șanț. Câte o geană de lumină se mai scurge pe sub un oblon sau străpunge întunericul de la câte un bec de veghe, semimascat, dar „localnicii” s-au adaptat traiului noptatic și eu sunt singurul care orbecăie, ceilalți având siguranța în deplasare a unei creaturi nocturne, dată, sunt sigur, și de parcurgerea de mii de ori a acelorași alei. Și pentru că am amintit de căi bătute, echipa de consilieri militari români n-a mers pe drumuri cunoscute în această misiune, pentru că ei au inaugurat prezența românilor în comandamentul de Vest. Sursă foto/text: Bogdan Oproiu