Legea (ne)compensațiilor

Florin Șperlea · 26.11.2019

Am intrat pe un portal legislativ pentru a verifica unele chestiuni juridice referitoare la Legea 80/1995 și l-am găsit pe cel mai potrivit, care înglobează toate modificările făcute de la data adoptării legii până astăzi.

E o explozie de culori care subliniază aceste modificări și, vă mărturisesc, legea îmi lasă impresia unui bolnav căruia i s-au pus plasturi mai peste tot. Sigur, unele reglementări erau necesare și s-au făcut modificări în acest sens, alte prevederi s-au schimbat, așa cum am mai scris, prin restrângerea gravă a unor drepturi și libertăți pe care legiuitorul, în 1995, le-a respectat și inclus, ca atare, în legea inițială.

Curiozitatea mi-a fost alimentată de un subiect generat de întrebările multor cititori care ne solicită să lămurim ce se întâmplă cu ceea ce Legile 288/2018 și 101/2019 au prevăzut cu privire la acordarea compensației pentru chirie prin extensie în cazul achiziționării prin credit ipotecar/imobiliar a unei locuințe.

Mulți au văzut în această reglementare o șansă teribilă de a-și putea cumpăra o locuință proprie, fidelizând personalul instituției, dincolo de beneficiile inerente pentru piața imobiliară, fără ca această reglementare să afecteze în vreun fel bugetul armatei, de vreme ce compensația pentru chirie se transforma într-o rată pentru o locuință achiziționată.

Am fost, recunosc,  destul de sceptic în privința noilor reglementări. Înainte de toate, pentru că această bâlbâială incredibilă asupra locuințelor pentru militari a făcut să trecem prin toate etapele cu putință, în cei 30 de ani scurși de la evenimentele din decembrie 1989, de la case și apartamente arvunite prin falsuri în acte – rușinoase începuturi postdecembriste pentru unii militari aflați în fruntea treburilor! – la locuințe de serviciu, vândute și acelea, apoi la chirii (încă neadaptate cerințelor pieței imobiliare specifice fiecărei zone) și locuințe de serviciu, deopotrivă, iar azi la compensații pentru credit imobiliar, dar neacordate.

E un domeniu gestionat alandala, în funcție de ideile care îi vor fi venit unuia și altuia în minte, poate cea mai expresivă dovadă a neputinței de predicție într-o zonă sensibilă, strâns legată de resursa umană, cea mai des invocată, cu elogii nesfârșite în cuvinte sforăitoare, dar și cea mai puțin respectată, adesea, în practică.

Scepticismul meu venea dintr-o evaluare prin consecințele pe termen lung ale reglementării. Noua viziune ar putea ajuta, individual, dar regionalizează și anchilozează, în timp, instituția militară. Cineva care achiziționează un apartament, în rate, cu garanția plății prin compensația acordată pentru chirie, e tot mai puțin disponibil pentru garnizoane diverse, pentru pregătire de înaltă specialitate, pentru experiențe multiple sau funcții în alte structuri, mai ales centrale.

Ofițeri bine cotați ar putea refuza funcții mai mari doar pentru că e mult mai comod să-și vadă de viața de familie din garnizoana din care provin, cu locuința asigurată acolo, fără cheltuieli suplimentare și efort de a străbate țara în lung și în lat, cu infrastructura „minunată” de care dispunem…

Eram sceptic, spuneam, și pentru că se introduceau cel puțin două categorii de angajați: fericiții beneficiari ai legii și nefericiții care îndrăzniseră, visând frumos, să-și dorească propria casă, renunțând la chirie, înaintea apariției legii. Cum reușim să antagonizăm niște oameni într-o chestiune care ține atât de intim de confortul familiei și de căldura căminului fiecăruia?

Dar, indiferent de opiniile mele și ale altora care gândesc în termeni similari, legea există. Și totuși, de ce nu poate beneficia personalul militar de avantajele prevăzute?

Discuția – juridică, altminteri complicată pentru noi, ceilalți – se împotmolește în necesitatea elaborării unor norme de aplicare, pentru că legile 288 și 101 făceau modificări la Legea 80/1995, unde se stipulează, la art. 201, alin.(3), că se va stabili cuantumul concret al compensației și condițiile de acordare a acesteia prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului apărării naționale. Așadar, spun unii juriști, e nevoie de norme de aplicare, chiar dacă cele două legi nu prevăd, explicit, aceste norme.

Este limpede pentru oricine, cred, că o decizie se impunea până acum. Oamenii nu sunt interesați de aspectele juridice, așteaptă să-și poată achiziționa locuințele visate/promise cu plata compensației pentru rate. Pentru că dacă aceasta este legea, ea trebuie respectată! De toți. De cei care beneficiază de ea și mai ales de aceia care trebuie să o aplice.

Cât mai durează?