Spune tare “La mulți ani, România MEA!”

Sunt multe de spus despre defilarea de 1 Decembrie din perspectiva de militar. Ce planuri aveți voi de ziua națională? Aș vrea să va rog ceva - defilați cu noi pe sub Arc anul ăsta!

Alexandra Munteanu · 29.11.2019
Azi să nu spui “La mulți ani, România!” Azi să spui „La mulți ani, România MEA!”
 
Când eram mică, până să merg la liceu, sărbătoream 1 Decembrie printr-un desen, pe care ne puneau să îl facem cu toții la școală, și în față televizorului. Abia după ce am întrat în liceul militar am început să trăiesc cu adevărat această zi. 
Îmi amintesc clasa a 9 - a... Eram atât de mică și mă simțeam copleșită de amploarea evenimentului. Eram de puțin timp elev militar, de aproximativ 3 luni, și exersam mult pentru defilare. Ne rodeau ghetele, ne era frig dar simțeam că aveam pe umerii noștri o responsabilitate uriașă - urma să defilăm de Ziua Națională a României în oraș, în Câmpulung Moldovenesc, pe strada din fața cimitirului Eroilor.
Îi întrebasem deja pe colegii mai mari cum o să fie și ne-au spus că va veni multă lume să ne privească. Ah, totul trebuia să iasă perfect. Era o zi perfectă și nu puteam să o stricăm noi cu o defilare stângace.
Nu cred că vă pot explica câtă emoție am avut!
Nu mai simțeam nici frigul lui decembrie, nici ghetele care mă strângeau, nimic!
Defilarea nu, nu a ieșit perfect, am avut toți prea multe emoții. Ne-au înțeles și comandanții, nu ne-am necăjit nici noi prea tare cu asta după pentru că, în sinea noastră, știam că presiunea momentului și-a pus amprenta. Nu aveam cum să ne fi pregătit pentru asta, oricât am fi defilat noi pe platoul liceului seară.
 
Defilările următoare au ieșit mult mai bine. Îmi amintesc că eu pierdeam ușor cadența când vedeam bătrâni plângând când ne priveau. Mi se rupea sufletul pentru că nu puteam decât să îmi imaginez ce amintiri aveau ei legate de armată. Poate pe front își pierduseră taţi, frați sau poate chiar ei au trecut prin război. Când vedeam un veteran plângând în batistă nu îl puteam uita câteva zile după.
Deşi știam că mama nu avea cum să fie în mulțime, pentru că eu sunt de loc din Botoșani, parcă o căutam mereu cu privirea și tresăream dacă vedeam vreo femeie care seamănă cu ea. Aș fi vrut să fie acolo cu mine, aș fi vrut să mă vadă la fiecare defilare.

Eram doar elevi militari, nu militari în adevăratul sens al cuvântului, dar oamenii din împrejurimi veneau să ne vadă, rezonau cu noi, ne priveau cu admirație și atunci am început să realizez că ei toți vedeau în noi, așa cum era normal, viitorul Armatei României, dar ne asociau uniformele și cu militarii care au dat totul pe front în război. Chiar dacă eram mici știau că am pornit pe un drum greu, spre o carieră solicitantă dar frumoasă. Ziua Națională era pentru noi defilarea trecutului încărcat și al viitorului României. O defilare parcă în amintirea spiritului românesc ce unește colțurile țării, ce unește începutul și viitorul unui popor. Eram mici dar jur că așa trăiam momentul.

În anii următori de liceu deja eram mai mari în înălțime fiecare dintre noi, cel puțin cu câțiva centimetri, și arătăm mult mai bine ca pluton. Uniforma stătea mai bine pe noi și învățasem să ne stăpânim emoțiile. Ritmul tobei ne era în sânge și defilarea mergea foarte bine. Era inevitabil. Și când eram în timpul liber mergeam în cadența cu cel de lângă noi! Efectiv ne schimbam, fără să ne dăm seama, mersul pentru a păși cu același picior. Asta înseamnă să îți intre ritmul în sânge.
În clasele mai mari se selecta un detașament care să defileze în Suceava sau Iași de Ziua Națională și ei erau cei mai invidiați de toată lumea. Norocoșii!
 
În academie, Ziua Națională însemna și mai mult antrenament. Eram mari, nu mai erau permise greșeli și trebuia să ne stăpânim emoțiile. Reușeam. De la atâtea antrenamente totul ieșea perfect la defilarea de 1 Decembrie în piața din Sibiu, iar publicul era și mai numeros. Cel mai mult ne plăcea când îi vedeam pe studenții de la facultățile civile din Sibiu cum ne filmau și ne priveau cu admirație. Arătam uniți, arătam siguri pe noi. Stăpâneam momentul.
 
Cei mai norocoși dintre noi, adică cei care aveau o anumită înălțime, participau la cea mai mare defilare - defilarea pe sub Arcul de Triumf. Mai multe emoții, mai multe antrenamente, mai mult frig îndurat, mai multe priviri asupra lor și în final mai multă mândrie.
 
Sunt multe de spus despre defilarea de 1 Decembrie din perspectiva de militar.

Ce planuri aveți voi de ziua națională?

Aș vrea să va rog ceva -  defilați cu noi pe sub Arc anul ăsta!
 
Fiți mândri cu țara asta!...

România nu a fost niciodată perfectă. Nici nu va fi vreodată, probabil.
Dar nu a fost perfectă nici pe vremea bunicului meu care a luptat în război pentru ea sau pe vremea eroilor care au murit pentru ea. Și totuși... Ei au găsit puterea de a o iubi îndeajuns încât să își ia armă în mâna și să o apere deși știau că era ultimul lucru pe care îl făceau pe acest pământ. Ție nu ți se cere asta. Ție nu ți se cere să te înrolezi în armată, ție nu ți se cere să mergi în teatre de război. Dar pot să te rog să defilezi alături de noi pe sub Arc de ziua țării?
 
Uită-te la militarul care defilează.
Cel mai probabil trece prin cele mai mari emoții acum că trece pe sub Arc. Cel mai probabil a trecut cândva prin toate stările de care ți-am zis mai sus.
Pune-te în uniforma lui și treci și tu pe sub Arcul de Triumf de Ziua Națională și... spune tare “La mulți ani,  România MEA!”

Text: sublocotenent Alexandra Munteanu
Foto: căpitan Anca Ciornei