În creierul misiunii

Bogdan Oproiu · 22.01.2020
Plec din Kandahar spre Kabul. Este începutul lui ianuarie și e prima deplasare în teatrul de operații pe anul acesta. Destinația mea nu este doar Kabulul, ci Camp „Resolute Support”, baza militară pe care se află comandamentul misiunii NATO din Afganistan – „Resolute Support”Headquarters, RSHQ. Aici se naște strategia care duce la pregătirea armatei și poliției afgane, astfel încât acestea să poată asigura autonom securitatea țării după retragerea completă a forțelor NATO. Acesta este scopul misiunii „Resolute Support”: pregătirea, consilierea și asistența acordată ANDSF (totalitatea forțelor de securitate afgane), prin intermediul a patru comandamente regionale, denumite după punctele cardinale, și a unuia din capitală. Lungul drum scurt De pe Baza Aeriană Kandahar, cursa ITAS (intratheater airlift support) pleacă cu o oră și jumătate întârziere. C-130 J-ul Forțelor Aeriene ale SUA face curse între diferitele baze militare ca rata de Butimanu.
De dimineață până seara decolează, aterizează, alimentează și iar decolează, mai ceva ca low-costurile europene. Zborul meu este la Bagram, marea bază militară americană aflată la doar 40 de kilometri de Kabul. De aici, câteva curse zilnice efectuate cu elicoptere Boeing Vertol CH-46, civile, ajung pe aeroportul din Kabul, care poartă numele primului președinte afgan de după perioada talibană, Hamid Karzai. Alte elicoptere leagă Bagramul de RSHQ, dar trebuie să aștept de pe o zi pe alta transferul spre cartierul general al misiunii, pentru că elicopterele zboară doar până la o anumită oră. De pe o zi pe alta dacă am noroc, pentru că vremea sau alte motive pot să amâne sine die ajungerea la destinație. Ceea ce, bineînțeles că se și întâmplă. Mai întâi ceața și apoi ninsoarea îmi amână plecarea de pe Bagram de sâmbătă până marți, cum spune cântecul că „beau oamenii frați”. Deși zăpada și frigul din inima munților Hindukuș ar cere o cană de vin fiert, alcoolul este prohibit în bazele americane din Afganistan. Ceaiul, însă, este din abundență și oferit peste tot. Reușesc să ajung, așadar, marți în Kabul, în Baza HKIA, Hamid Karzai International Airport. Deși Camp „Resolute Support” este la o azvârlitură de băț, deplasarea personalului între diferitele baze din capitala afgană se face doar cu elicopterul, pentru a evita riscurile de securitate puse de insurgenți transportului terestru. Lumea bună din Capitală Mai stau două zile pe HKIA, prilej să cunosc alți militari români față de cei pe care pornisem să-i întâlnesc, o echipă de patru oameni, personal medical, piloni de rezistență ai actului medical de urgență din spitalul ROL II, din Kabul – dar despre ei și rezultatele pe care le au în Afganistan am să scriu în alt articol.
Deocamdată îmi continui călătoria spre RSHQ; după două zile, pentru că doar atunci îmi găsește loc liber în elicopter căpitanul Laurențiu Diaconu, comandantul Elementului de Sprijin Înaintat I din Kabul, parte a Elementului Național de Sprijin cu baza în Kandahar. Plecat sâmbătă din Kandahar, reușesc să ajung joi în baza centrului nervos al misiunii NATO din Afganistan. Nu-mi pare rău, însă. Baza e un spectacol în sine, fără să mai vorbesc de românii care lucrează aici și care fac cinste armatei. Fie ei și civili, pentru că cei mai mulți din românii de pe RSHQ lucrează ca angajați civili ai misiunii. Asta deși, în marea lor majoritate sunt militari; unii trecuți în rezervă, alții cu contractul suspendat pe timpul cât lucrează pentru NATO. Militari activi, acum, la cinci ani de zile de la începerea misiunii „Resolute Support, continuatoare a misiunii ISAF, sunt aproximativ 30 în Camp RS. Numărul este foarte mare și este o combinație fericită că sunt atâția acum. Constant sunt militarii care activează în cartierul general și cei din celula națională de informații, ROUNIC; în plus, spre finalul misiunii de șase luni sunt transmisioniștii din Modulul Dislocabil de Comunicații și Informatică, DCM-E, care este subordonat NATO și echipa generalului de brigadă Dorin Toma, care, timp de un an, a îndeplinit funcția de adjunct al locțiitorului pentru operații al șefului de stat major al misiunii RS. De curând au ajuns și patru consilieri din MAG-T (Military Advisory Group Team). Românii care ies în evidență Contactul meu în bază este asistentul militar al generalului Toma, maiorul Șerban Ilie. Deși nu este unul din ei, îmi spune că se bucură că a ajuns un reporter și acolo, pentru că „personalul de stat-major nu prea e băgat de nimeni în seamă, la medalii, decorații și mulțumiri”. Și asta cu toate că sunt apreciați de șefii lor și majoritatea au plecat cu aprecieri „outstanding” de aici. „Outstanding”, „excepționalul” nostru, este un calificativ care nu se dă ușor la NATO. Și asta pentru că norma spune că cineva care-și îndeplinește bine sarcinile de serviciu este bun. Și nimeni nu aleargă după „foarte bun” și dacă nu-l primește înseamnă că nu și-a făcut treaba. Și de aici la excepțional… Părerea maiorului este completată de a celuilalt membru al echipei generalului Toma, plutonierul-adjutant Octavian Postu. „Dacă s-ar face o statistică câți români finalizează turul operațional în Afganistan cu aprecieri de „outstanding” comparativ cu celelalte țări am vedea cât suntem de apreciați. Sunt șefi de structuri din RS care au venit la SNR (n.b. Senior National Representative– Reprezentantul național cu gradul cel mai mare, generalul de brigadă Dorin Toma) să-și laude oamenii, cât de buni au fost. La o treime le-au venit șefii să vorbească cu generalul și să-și laude oamenii. Cred că este un trend”, spune adjutantul. Plutonierul-adjutant Postu a ocupat funcția în urma unei selecții care cerea STANAG 3 la engleză, experiență în comandament NATO, experiență profesională de nivel brigadă. Algoritmul a selecționat doi militari. Celălalt abia se întorsese din misiune… Are un stil interesant adjutantul. Zeflemist, familiar, dar respectuos. Dialogul cu el este o plăcere și se întinde pe două ore. Îmi vorbește deschis despre problemele întâlnite la selecția pentru misiune, la echipare și are păreri argumentate despre ce ar trebui să însemne subofițerul și în armata română. Lucrează la Comandamentul Multinațional de Divizie Sud-Est, HQ MNDSE, din 2015, la G 5/7, planificare operațională și instrucție. „Sunt responsabil cu problemele administrative în G 5/7; practic trebuie să-l degrevez pe șef de toate sarcinile administrative. Poate de aia sunt și mai relaxați ofițerii la NATO. Micro-management nu există la noi, dacă au un subofițer, îi dau de lucru”. În Afganistan, Postu răspunde de agenda generalului, de programul lui zilnic, de întâlnirile pe care le are sau i se cer, de rezervat săli de conferințe, planificat video-teleconferințe. Pe lângă atribuțiile administrative o are și pe aceea de protecție personală a generalului. Este la a treia misiune în Afganistan. Prima, în 2009, ca specialist în echipa tactică CIMIC. În 2013 a fost staff-assistent pentru logistică și comunicații. Apreciază postul pe care-l are la MNDSE pentru viziunea modernă asupra poziției subofițerului care este impusă în acest comandament. „ Generalul Ovidiu Uifăleanu a spus că în comparație cu un comandament românesc, la MNDSE o treime din personal este formată din subofițeri, și că vrea să vadă subofițerii angajați în toate procesele MNDSE, nu la făcut cafea. Nu fac reclamă, procesul este ușor de urmărit, pentru că ne uităm la subofițerii care câștigă selecții pentru a merge la post; toți cei care au aplicat vreodată de la MNDSE pentru un astfel de post au luat concursul! Dacă ți se explică ce se vrea de la tine, nu cred că este subofițer în ArmataRomâniei să spună… Ăăă, cred că n-am nimerit bine.” După întoarcerea în țară a lui Postu, la sfârșitul acestei luni, singurul post de subofițer în comandamentul „Resolute Support” va rămâne cel de la Combined Joint-6, de staff-assistant. Plutonierul-major Claudiu Biosan este cel care se află acum în misiune pe această funcție. „Jobul meu e pe mai multe domenii, administrativ, tehnic. Suntem într-o zonă de servere, rețelistică, funcționalitate non-stop. Sunt destule activități în fiecare zi. Ședințe, VTC-uri.Pe comunicații tot timpul apare câte ceva, nu merge un telefon, pică o linie…” E la a doua misiune pe RSHQ, pe aceeași poziție. Adaptarea, așadar, nu i-a pus probleme. Cunoașterea mediului și felul în care se lucrează aici l-au atras pentru a doua oară în Afgansitan. „Părerea fiecăruia contează, pentru că fiecare este specialist în ceva aici. Fiecare își vede de treaba lui, nu este încărcat cu joburi adiționale. Poți să faci în plus, să vii cu idei, să ai inițiativă, să schimbi una, alta. Îți faci treaba, nu e nevoie să te verifice nimeni”, spune el. În RSHQ se lucrează șapte zile din șapte, de la opt dimineața la opt seara. Pauze de masă sau de sport pot fi luate oricând. Nimeni nu este normat, dar de la toți se așteaptă să-și facă treaba. Și nu doar atât. Operatorul FOS De când a venit la comanda misiunii, în septembrie 2018, generalul american Austin Scott Miller, un fosto perator de forțe pentru operații speciale, a impus mai multe schimbări și în camp. A mai redus din activitățile de timp liber care păreau că nu se încadrează în peisajul de război și a introdus mai multe activități cazone, cum ar fi poligonul de trageri cu armamentul individual sau pregătirea fizică, activitate la care participă și el. De câteva ori, în săptămâna pe care am petrecut-o în bază, l-am întâlnit alergând la exterior, cu tot frigul și zăpada care s-a pus din decembrie într-una în capitala afgană. L-am auzit ținând un discurs motivational după o ședință de pregătire fizică și deși sunt pregătit să recunosc influența cuvintelor, sunt avizat, cum s-ar spune, trebuie să admit că exemplul unui general - care aleargă, face flotări, tracțiuni și tot felul de alteactivități fizice, cot la cot cu oameni cu 20, 30 de ani mai tineri decât el și care după aceea îți spune care este misiunea ta și cum ar trebui să fie făcute lucrurile - este puternic și nu are cum să te lase indiferent, oricât de flegmatic ai fi. Mai multe despre militarii din RSHQ și viața de aici, în episodul de săptămâna viitoare.
Sursă text/foto: maior Bogdan Oproiu