NATO’s best!

Bogdan Oproiu · 11.02.2020
Vorbim adesea despre calitatea umană a armatei noastre și despre cât de buni suntem și că diferența între noi și alții o face doar tehnologia. Și repetăm asta până când ajungem să o credem sau până când cădem în extrema cealaltă și ne desconsiderăm, pornind, poate, de la elemente subiective. Și atunci, dacă vrei să fii cât de cât în apropierea adevărului, încerci să cauți modalități obiective de evaluare. Desemnarea, cinci ani la rând, drept cea mai bună companie din cele 18 existente la nivelul Grupului de Sisteme de Comunicații și Informatică a NATO, NATO CIS Group, cred că este un parametru cât se poate de obiectiv de apreciere a valorii profesionale a militarilor români.

Atunci când nu se mai pune problema tehnologiei, pentru că toți lucrează cu același tip de echipamente, specialiștii în comunicații din „Modulul Dislocabil de Comunicații”, DCM-E, s-au impus ca profesioniști în rândul militarilor din NATO.

Sunt dislocați des în teatrele de operații, cu pauze de aproximativ un an și alternează între Afganistan și Irak. Ultima misiune au încheiat-o la sfârșitul lui ianuarie, după șapte luni, în Afganistan. Au asigurat serviciile de comunicații ale Comandamentului Misiunii „Resolute Support”, întinzând cabluri și organizând videoteleconferințe, VTC, instalând și depanând stații radio și dispozitive de bruiaj electronic în Camp „Resolute Support”, din Kabul, și în alte baze din tot teatrul de operații.

„Am avut câteva conferințe pe care a trebuit să le facem ad-hoc, pe Bagram, pe HKIA (Hamid Karzai International Airport), cu echipamentele noastre și au ieșit foarte bine, exact cum a vrut COM RS (Comandantul misiunii NATO). Comandanții noștri, inclusiv COM RS-ul, ne-au felicitat în repetate rânduri pentru felul în care ne facem treaba. La transmisiuni, dacă nu merg lucrurile, toată lumea simte, dacă merg, lumea nu se prea gândește la noi”, spune căpitanul inginer Marius Dinu, comandantul companiei.

Dinu este la a doua misiune, în decurs de mai puțin de un an, în Afganistan. Misiunea anterioară a încheiat-o în 2018 și după 11 luni și jumătate s-a întors cu 8 militari, pentru a face aceeași treabă. „În 2018 am venit cu o echipă de 15 militari. Cinci erau în altă secțiune, era prima mea misiune și am avut mult de învățat, ședințe din ce în ce mai complicate, pentru că am început din iarnă și spre vară se aglomerează lucrurile la nivelul operațiilor. Acum baza o știam, misiunea a fost aceeași, oamenii mai puțini, am fost mult mai relaxat. În plus, între momentul plecării și cel al întoarcerii n-a trecut nici măcar un an, așa că nu s-a schimbat prea mult. Nici proiectele pe care le-am inițiat atunci nu s-au finalizat, abia ce le-am terminat noi, acum”, spune el.

Dinu a ocupat funcția de șef secție și ofițer de operații și planificare la Signals Support Group. Dacă la această misiune experiența anterioară a fost relevantă, la prima a participat după doar câteva luni de când preluase comanda DCM-E. Ofițerul dinainte, căpitanul Cristina Dinu, și-a continuat traseul în carieră și el a preluat compania din mers, dar fără probleme, pentru că datorită misiunilor și exercițiilor permanente, „transmisioniștii” de aici sunt operativi în permanență. „Nu trebuie să te cheme Dinu pentru a ajunge comandantul DCM-E, dar nici nu strică”, glumește căpitanul.

Condiții pentru a ajunge, însă, la această companie sunt. „Plaja de recrutare este destul de mică, pentru că oamenii trebuie să fie și tineri, pentru că nu avem funcții foarte mari, să fie competenți, să dețină certificat STANAG la engleză, să aibă carnet de conducere categoriile C și E. Dar când vin, oamenii au un program cam de un an și jumătate de pregătire, cursuri, exerciții. În primăvară, de exemplu, vom merge în Lituania pentru exercițiul „Steadfast Cobalt”; se câștigă experiență practică la noi, dar pentru cerințele de bază nu avem ce face”, spune Dinu.

Chiar dacă în Afganistan nu se vede, compania are probleme de încadrare. Funcțiile prevăzute în stat nu sunt mari, cerințele da și doritori care să le îndeplinească pe toate, aparent nu sunt foarte mulți. Au 15 locuri libere și la companie se simte, pentru că toți au funcții specifice. Dar pentru cei care ajung aici, DCM-E oferă multe posibilități de dezvoltare profesională.

„La DCM-E am venit în 2017, când am hotărât să mă mut în București din Brăila. Auzisem că e o super structură, că ai ocazia să pleci în misiuni, să faci cursuri; am fost la Roma de două ori, s-ar putea să ajung și în Portugalia. Chiar e o structură deosebită. Din Brăila, de la Brigada 10 Geniu, n-aș fi avut șanse să ajung în Afganistan, pe comunicații”, spune sergentul-major Oana Constantinescu.

E la prima misiune într-un teatru, pe funcție de operator VTC. Pe 5 ianuarie a împlinit 11 ani de armată. În 2013 a dat admitere la subofițeri și din 2014 este sergent. Prima încadrare a fost la batalionul de tancuri din Galați. Din 2017 este operator la DCM-E.

„După un an și jumătate vechime în companie, să afli că mergi în misiune în Afganistan… a fost un pic neașteptat. Am primit vestea prin telefon, eram la cursul de engleză la UNAp. Comandantul de pluton m-a sunat să mă informeze și să mă întrebe dacă vreau să vorbesc cu familia, dar nu am ezitat. Nu contează ce cred ceilalți, dacă eu vreau să merg, asta este funcția mea și treaba mea, merg!”, spune Constantinescu.

În prima săptămână, îmi spune, a fost cam „pierdută în spațiu”, deși camarazii care fuseseră în misiunea anterioară îi spuseseră tot ce era de spus despre bază și misiune. S-a lovit, însă, imediat de realitățile jobului, pentru că în teatrul de operații nimeni nu prea are timp să stea după tine să-ți intri în ritm.

O medie de 25 de videoteleconferințe pe zi, dar care au ajuns chiar la un maxim de 35, este o cadență dificil de susținut, cel puțin la început, pentru că după prima lună lucrurile au intrat într-o normalitate asumată. Când a ajuns să transfere informațiile către compania din Bulgaria, care i-a înlocuit în RSHQ, toată activitatea i s-a părut chiar simplu de explicat și de realizat.

Realitatea teatrului de operații este un câștig personal și profesional pentru toți militarii participanți. Și asta chiar dacă, uneori, din păcate, este mai mult decât te-ai gândit că poți accepta. „Lucrez în aceeași unitate, la structuri diferite, cu viitorul meu soț. A rămas puțin blocat când i-am spus că am fost sunată și mi s-a propus să merg în Afganistan. „Și tu ce-ai răspuns?”, mi-a zis. „Bineînțeles că i-am zis da!” E vorba de cariera mea și chiar nu am simțit nevoia să am acceptul de a pleca. Deși, după ce am ajuns aici i-am reproșat că nu m-a oprit să plec. Mi-a zis că eram prea entuziasmată pentru a putea fi oprită. Adevăru-i că nimic n-ar fi putut să mă oprească. A fost greu la început, mai ales că au fost și atacurile din Green Zone. Am stat cu Polschi la masă și să auzi a doua zi dimineață că a fost incidentul, Polschi nu dădea niciun semn ((n.b. Caporalul clasa a III-a Ciprian-Ștefan Polschi a murit pe 5 septembrie 2019, atunci când o mașină plină cu explozibil s-a detonat în autovehiculul pe care-l conducea); mai târziu am aflat că el era în mașină. Mă gândeam, oare ne mai întoarcem acasă, oare vom mai fi, oare ce o să se întâmple cu noi, că niciodată nu poți să știi.”

Pe toți ne lovește pierderea unui camarad. Fie pentru că ne gândim că am putea să fim noi aceia pe care sfârșitul îi ajunge din urmă, fie pentru că l-am cunoscut, și atunci pierderea este resimțită mult mai puternic și reflectată mai tare în conștiință. Dintre toți cei aflați în misiune în Afganistan, militarii români din comandamentul „Resolute Support”, care l-au cunoscut pe caporalul Ciprian-Ștefan Polschi, au avut cel mai mare șoc. „Pierderea unui camarad român a fost traumatizantă pentru noi, pentru că am lucrat împreună cu el și este frustrant să vezi că bei cafeaua în patru și apoi să nu mai fim decât trei… Este o realitate și ceea ce s-a întâmplat îți arată adevărata față a Afganistanului”, spune plutonierul Emanuel Pavlov. Este o realitate pe care militarii români au trebuit să învețe să o accepte, să trăiască cu ea și să-și ducă mai departe misiunea.   

S-a lăsat tăcere, un timp, asupra cafelei pe care am băut-o cu plutonierul Pavlov. Porniserăm discuția despre provocările misiunii și am ajuns la cele ale vieții. Sau ale misiunii? E greu de spus, pentru că în teatrul de operații totul se amalgamează și nu poți să tragi o linie separatoare. Camarazii îți devin familie și munca e cam toată viața de care ai parte. Vorbești cu ai tăi în fiecare zi, dar viața lor pare cumva departe și treptat se naște o detașare. Camaradul răcit de lângă tine e mai real decât copilul cu febră de acasă. Cred că facem asta și dintr-un mecanism de protecție, pentru a nu simți prea profund neputința de a interveni în viața celor dragi în timpul petrecut în teatru. „Greul îl duc cei de acasă, soții, iubite, iubiți, copii. Din punct de vedere al vieții, la noi, fiind mai mulți din aceeași structură, timpul trece altfel”, spune Pavlov. „Din punct de vedere al profesiei a fost provocator, pentru că în celelalte misiuni, colegii noștri care au fost aici au ridicat standardele foarte mult; noi n-am făcut decât să le preluăm și să le ridicăm și noi pentru cei ce vor urma”.

Plutonierul Pavlov a avut în subordine o echipă de 20 de oameni, nouă militari și 11 civili. S-au ocupat de construcții linii cablu, VTC-uri, echipamente de bruiaj electronic montate pe autovehicule tactice, stații radio s.a.. Militarii au fost din Polonia, Turcia, România, contractorii civili din Marea Britanie, SUA, Turcia. „Dacă la începutul misiunii credeam că ar putea să fie o problemă referitoare la felul în care vede un civil misiunea față de cum o vede un militar, în momentul de față n-am niciun fel de probleme în a lucra cu ei; fiecare știe ce are de făcut, când apar probleme le discutăm împreună, încercăm să le rezolvăm, dacă nu putem, cerem ajutorul altcuiva, toate problemele au o soluție”, spune el.

A început ca transmisionist „de la scoate fișa, bagă fișa, la centralele telefonice manuale” și a prins toată tranziția la transmisiunile digitale. Apogeul carierei de transmisionist este la DCM-E. Exercițiile la care participă în toată Europa, misiunile din teatrele de operații te fac, spune el „să vrei să fii mai sus ca militar și specialist”. Și provocarea pe care o lansează specialiștilor în comunicații și informatică din armată, pare justificată: „Dacă cred că sunt buni, să vină să facă ce facem noi!”

Așa că, fie că vă cheamă Dinu sau Pavlov, Ionescu sau Constantinescu, dacă simțiți că aveți ceva de spus în arma comunicații și informatică și simțiți că puteți să faceți mai mult decât ceea ce faceți acum, căutați-i pe cei de la DCM-E. Dar repede, că pleacă în curând în misiune, iarăși!