Cu drag, din Afganistan

Avionul ne primește în burta lui uriașă, cât un bloc cu trei etaje și pornește greoi, trepidând sacadat la fiecare denivelare de pistă. Cu tuburi, cabluri și furtunuri la vedere, pare un schelet de uriaș. În câteva minute vom decola. Motoarele sunt turate la maxim. La fel și gândurile.
Ultimele ore, zile, săptămâni au fost intense, interesante, diferite. Împuterniciri la bănci, probleme administrative, lucruri de rezolvat pentru a lăsa totul în ordine acasă și, cel mai greu, privirile celor dragi, care numără săptămânile, zilele, orele, secundele pe care le mai ai până la plecare, într-un fel numai de ei știut. Și totul se derulează rapid, uneori prea rapid. Te animă însă un gând: mergi acolo să-ți faci meseria. Copiii nu au cum să înțeleagă, dar soția da. Știe că-ți dorești și te înțelege. Asta însă n-o oprește să patruleze noaptea prin casă de vreo săptămână ori să se gândească intens, tot mai intens, la ce va urma, la cum va gestiona lipsa ta, la toate treburile casnice, care până la plecare se împărțeau la doi. Pe măsură ce trece timpul, parcă ai vrea să faci cât mai multe. Să te uiți la un film în familie, un joc de cărți, o masă, o plimbare, lucrurile atât de dragi, la care vei renunța în următoarele șase luni, în schimbul altor experiențe, la fel de importante. Pentru tine, pentru ei, pentru modelul pe care li-l oferi, chiar dacă acum pare mai greu de înțeles. Speri că vor fi mândri și mergi la culcare cu asta în gând. „Tati, în seara asta dormim cu tine, că mâine pleci!”  Este drept că auzi acest lucru de vreo trei luni: „Facem asta pentru că în curând pleci, mergem acolo pentru că pleci etc.” Este bine totuși că se găsesc niște avantaje de ambele părți. Dar tu nu poți să adormi. Și mai încasezi un picioruș burtă, te trezești cu o mânuță pe față, cu un cot în gură. Le primești pe toate și le memorezi cu fiecare celulă a ta, pentru că știi deja cât de mult îți vor lipsi când dorul de ei se va înșuruba pervers în fiecare fibră când vei fi acolo, departe. „Tati, nu vrem să pleci”, urmează a doua zi altă replică, la fel de utilizată în ultima vreme. Dar nu te întorci. Mergi înainte, pe drumul tău. Ești militar, ți-ai asumat! Și le spui încă o dată acest lucru. Și știi că într-un fel este bine și pentru ei, că face parte din educație, că orice suferință te face mai puternic, intră în ființa ta și devine un sistem de referință la care, în situații și mai grele, poți să te raportezi.
Închizi ușa în urma ta și pleci fără să privești înapoi. Pleci repede, cu gândul la ce urmează să faci, cu gândul că ușa aceea te va aștepta mereu deschisă, că vor fi câteva brațe întinse spre tine la întoarcere și că tristețea lor de acum se va compensa cu lacrimile smulse de bucuria revederii.
Și, da, cu gândul că ți-ai făcut datoria!
Motoarele sunt turate la maxim. Se explică măsurile de securitate pe timpul zborului. Militarii, cu ochii în ecranele albastre ale telefoanelor, își iau rămas bun. După care urmează alte instrucțiuni. Se închid telefoanele, se fixează centurile de siguranță. Vibrațiile motorului se accentuează. Uriașul se pune în mișcare, accelerează, te înfige în scaun și se ridică de la sol.
Trecătorii vor admira, pentru câteva momente, o aeronavă C 17 Globemaster pe cerul României, fără să le treacă vreo secundă prin minte câte gânduri amestecate, sentimente, emoții, dorințe și renunțări cară cu el în Teatrul de Operații din Afganistan.