Viața de mămică în uniformă, văzută prin ochii a două eleve ale Școlii Militare de Maiștri Militari a Forțelor Navale

Cariera militară este adesea similară unei aventuri cu suișuri și coborâșuri. Nevoia de sacrificiu apare uneori chiar de la început, mai ales atunci când, mamă fiind, te regăsești pusă în fața situației de a pleca de lângă familie pentru urma cursurile unei instituții militare de învățâmânt. Este și cazul Lucicăi Buzatu și Alexandrei Crîșmaru, eleve ale Școlii Militare de Maiștri Militari a Forțelor Navale „Amiral Ion Murgescu”. Fiecare dintre ele a ales să îmbrace ținuta militară cu gândul la viitorul pe care trebuie să-l asigure copiilor. Cât de dificilă a fost decizia de a se despărți temporar de micuții lor și cum se împacă statutul de elevă a unei școli militare cu cel de mamă, aflăm în interviul următor.
 
Cum a început cariera ta militară? La ce vârstă şi care a fost motivaţia care a stat la baza acestei alegeri?
 
Lucica Buzatu: După absolvirea liceului și promovarea examenului de bacalaureat, în anul 2007, m-am angajat la un magazin de cartier, pe funcția de gestionar depozit. În paralel, m-am înscris la Facultatea de Ecologie, în București, urmând cursurile la distanță. După șase luni, am auzit la radio despre oportunitatea de a lucra în Armata României ca soldat gradat profesionist. N-am stat mult de gânduri, pentru că nici nu îmi permiteam să urmez cursurile de lungă durată ale unei școli, părinții mei neavând o situație materială prea bună. M-am prezentat la Centrul Militar Județean Tulcea împreună cu cel care avea să-mi devină mai târziu soț. Ne-am înscris împreună, am promovat probele de selecție și am ajuns la Centrul de Instrucție de la Mangalia. După cele patru luni de pregătire militară de acolo am ales să fiu repartizată la Brigada Radioelectronică și Observare „Callatis” (BREO). Nu știam la ce să mă aștept, dar am avut multe experiențe frumoase acolo. Mergeam la serviciu din plăcere. Am activat acolo zece ani.
Alexandra Crîșmaru: Cariera mea militară a început la vârsta de 27 de ani, într-un moment în care am simțit că în viața mea este necesară producerea unei schimbări; nu orice schimbare era binevenită, ci una care să mă ajute pe viitor și care să-mi contureze aspirațiile. Am vrut să fac ceva care să mă reprezinte, ceva care să-mi oferea satisfacție.
 
Ce vârstă avea copilul tău când ai decis să optezi pentru cariera militară?
Lucica Buzatu: Fetița a apărut în viețile noastre după ce am optat pentru cariera militară. Când am ales să vin la Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale, ea mea avea patru ani și trei luni.
Alexandra Crîșmaru: Copilul meu avea vârsta de numai patru ani în momentul în care eu am intrat în armată, șase când am fost admisă la Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale. Acum are șapte ani.
 
Ai început ca SGP, apoi te-ai orientat către profesia de maistru militar de marină. Ambele au presupus plecarea ta de lângă cei dragi pentru câteva luni şi chiar pentru doi ani, pentru a urma cursurile. Cum te-ai pregătit pentru a face faţă despărţirii de copilul tău pe durata cursurilor?
Lucica Buzatu: Până să încep efectiv școala, am crezut că sunt destul de stabilă emoțional, însă primele zile au fost destul de grele. Nu pentru că făceam în fiecare zi instrucție, fiindcă eram deja obișnuită cu sistemul militar, a fost grea despărțirea, gândul că se face ora 15:30, iar eu nu plec acasă sau se face 19:30, iar eu nu ies din tură. Din prima zi de școală soțul meu a venit în vizită cu fetița, ne mai alinam dorul, plângea la despărțire, spunea tot timpul că o vrea pe mami. În ziua deschiderii anului școlar am primit și prima învoire din partea comandantului de companie. Au fost zile în care am plâns, m-am descărcat, am încercat să fiu mai tot timpul ocupată, cum s-ar spune, că mai uit de dorul de casă și de familie.
Alexandra Crîșmaru: Era pe de o parte o reușită în cariera mea, dar pe de altă parte, o despărțire temporară (dacă pot spune așa) de persoanele cele mai dragi din viața mea. Toate lucrurile din viața noastră se întâmplă cu un motiv, iar motivul pentru care eu am ales să urmez cursurile Școlii Militare de Maiștri Militari a Forțelor Navale a fost unul întemeiat. Am vrut ca drumul meu să nu se îngusteze, ci din contră, să se extindă, să învăț lucruri noi, să evoluez, să-mi cresc șansele de a-mi demonstra că în ceea ce fac există dăruire, perseverență, corectitudine și pasiune.Nu oricine își iubește meseria, dar cine o face simte satisfacțiile și merge cu drag la locul de muncă.
 
Cum ţi-ai pregătit copilul pentru a face faţă acestei perioade în care mama avea să lipsească de acasă?
Lucica Buzatu: După ce am promovat examenul scris la Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale am început să vorbesc cu fetița mea despre ceea ce avea să se întâmple. I-am povestit despre școală și i-am spus și că mami nu va mai putea să doarmă tot timpul cu ea – fiindcă la ora de culcare suferea cel mai mult de pe urma lipsei mele.
Alexandra Crîșmaru: Este destul de greu să-i explici unui copil de patru ani faptul că nu vei fi lângă el o perioadă mai lungă de timp sau faptul că viața nu este întotdeauna frumoasă, ușoară și te supune uneori unor decizii în fața cărora trebuie sa renunți la ceva. Fără sacrificii nu poți să îndeplinești misiunile lăsate de Dumnezeu pentru tine. În cazul meu nu a fost vorba doar de un vis de îndeplinit, a fost vorba și de viitorul nostru care va fi altfel după ce eu voi absolvi cursurile acestei școli.
 
Ce au spus familia ta, tatăl copilului,  referitor la decizia ta de a urma cursurile de lungă durată ale unei şcoli militare, fapt care presupunea lipsa ta îndelungată de acasă?
Lucica Buzatu: La începutul anului 2018 luam, împreună cu soțul meu, decizia de a mă înscrie la Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale. Intenția a venit din dorința de a avansa în carieră. Inițial, mă pregătisem pentru admiterea la școala de subofițeri, care dura doar un an. Pe fiica mea era deja la grădiniță, soțul meu lucra în Belgia și nu exista posibilitatea reîntoarcerii definitive în țară, situația financiară a familiei era suficient de stabilă pentru mine să mai urmez cursurile unei școli. În luna martie s-a modificat vârsta maximă de admitere la 30 de ani. Eu aveam 29 și locuiam în Constanța. I-am spus soțului meu că Școala de Maiștri ar fi o opțiune mai bună, mai ales gândindu-mă că este și aproape de casă. Urma să îmi las copilul cu părinții și cu socrii, la Tulcea. Ei m-au susținut de la început și sunt în continuare alături de mine.
Alexandra Crîșmaru: În ceea ce privește familia mea pot spune că am fost o  norocoasă. Toți cei care mă iubesc și mă apreciază, m-au susținut de-a lungul timpului și mi-au dat sfaturi bune, la fel și tatăl copilului meu, în care am găsit mereu sprijin și înțelegere. Lipsa mea de acasă este compensată de momentele în care mă întorc cu vești bune despre activitățile mele și de optimismul cu care sperăm că totul va fi mult mai bine pentru noi odată ce voi obține statutul de maistru militar.
 
Ce temeri ai avut în momentul în care ai decis să pleci temporar de lângă copil pentru a îmbrăca ţinuta militară?
Lucica Buzatu: Fiica mea avea probleme de logopedie și mergea la un specialist pentru a le remedia. Ca atare, îmi era teamă că absența mea ar putea însemna și întreruperea acestor ședințe de logopedie. Soțul meu urma să se reîntoarcă și el la muncă în Belgia, însă ajutorul a venit tot de la părinții noștri. Soacra mea s-a oferit să se ocupe în continuare ca cea mică să meargă la logoped la Tulcea până își va rezolva problemele de vorbire. A fost o mare ușurare.
Alexandra Crîșmaru: În momentul în care am decis să mă înscriu pentru a deveni maistru militar de marină am știut că fac ceea ce trebuie. Pentru copiii noștri, noi, părinții, suntem niște modele. Nu sunt un om perfect, nici nu mi-aș fi dorit să fiu. Am părți bune și părți mai puțin bune, sunt un om care a trecut prin multe, iar pentru copilul meu îmi doresc o viață cât mai bună și lipsită de greutăți. De asemenea, îmi doresc ca fiul meu să vadă în mine un exemplu demn de urmat. Știu că l-am lăsat în grija oamenilor în care am cea mai mare încredere, deci nu am pornit la drum cu temeri, ci cu mult optimism că la finalul studiilor îi voi oferi lui un viitor mai bun.
 
Copilul cum a perceput absenţa ta?
Lucica Buzatu: La început îi plăcea la bunici, dar pe parcurs a început să-i fie dor de casă, de grădinița la care mergea la început, dar mai ales de mami. Abia aștepta să ajung acasă la sfârșit de săptămână. Începuse să-mi spună că nu-și dorește nicio jucărie, ci doar pe mine. Vorbeam de câteva ori pe zi prin apeluri video. Bunica o ducea la grădiniță în timpul săptămânii, iar în weekend eu încercam să-mi concentrez toată atenția asupra ei, astfel încât să compensez pentru timpul pierdut.
Alexandra Crîșmaru: Băiatul meu, care acum are șapte ani, știe că absența mea este temporară și a înțeles oarecum situația, dar în fiecare zi, când vorbim, la telefon îmi reamintește câte zile mai sunt până la revederea noastră, încurajându-mă și spunându-mi mereu: „mami te iubesc!”
 
Cât de des vă vedeţi?
Lucica Buzatu: Ne vedem la fiecare sfârșit de săptămână. În rest vorbim prin apeluri video. Din păcate, nu pot să spun că s-a obișnuit cu absența mea de acasă. Din contră, au existat schimbări dramatice în comportamentul ei, care ar fi impus să-mi pun educația pe pauză pentru a fi alături de ea. A fost o decizie dificilă, dar din nou părinții și socrii mei mi-au sărit în ajutor. Le sunt foarte recunoscătoare pentru devotamentul cu care încearcă să îmi suplinească absența temporară din viața copilului.
Alexandra Crîșmaru: Din păcate ne vedem rar, din cauza faptului că eu provin de la aproximativ 600 de km de Constanța, mai exact din Vatra Dornei și pentru a ajunge acolo călătoresc în jur de 13 ore. Nu este deloc ușor și doar o mamă înțelege ce se petrece în sufletul meu atunci când trebuie să mă despart de îngerul meu Petru. Pentru a face față dorului de el, și pentru a trece mai ușor peste despărțirea noastră, mă rog la Dumnezeu  să-mi dea putere și răbdare până la absolvirea școlii, când vom putea fi din nou fi din nou împreună.
 
Care a fost reacţia copilului tău când a văzut-o pe mami îmbrăcată în ţinuta militară?
Lucica Buzatu: Fetița mea era deja obișnuită cu ținuta mea de instrucție, eu fiind deja militar când a venit ea pe lume, așa că la admiterea mea în Școala de Maiștri n-a avut nicio reacție să mă vadă îmbrăcată așa. Când m-a văzut totuși în ținuta de oraș a fost de-a dreptul uimită! Țin minte că a exclamat atunci: „Wow!” La cei patru ani ai ei, cel mai mult o fascinează cascheta. Nu pierde nicio ocazie de a se fotografia cu ea. Tatăl meu a învățat-o pasul de defilare și salutul militar, nu m-ar mira să îmi calce pe urme cândva.
Alexandra Crîșmaru: Petru este foarte încântat de ținuta militară, atât a mea cât și a tatălui său, militar și el. Ne-a dezvăluit deja că i-ar plăcea să ne calce pe urme. Acest lucru nu paote decât să mă bucure pe mine ca părinte. Dacă asta va alege să facă, eu îl voi sprijini și îl voi îndruma pe drumul pe care îl va alege și în tot ce își va propune să facă.
 
Îți vei îndruma copilul către o instituţie de învăţământ militar și către o carieră similară celei pe care tu o clădeşti acum?
Lucica Buzatu: Dacă fiica mea va fi atrasă de sistemul militar, sigur că o voi susține. Aș îndruma-o către o academie militară. Acum ne tot spune că ea vrea să devină polițistă, dar abia împlinește șase ani. Eu voi absolvi Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale la vară, iar în septembrie ea începe clasa zero.
Alexandra Crîșmaru: În funcție de rezultatele lui școlare vom ști la momentul oportun atât eu cât și tatăl lui să-l îndrumăm în viață. Dacă va alege o carieră militară vom fi în măsură să-i împărtășim din experiența noastră și să-i oferim sfaturi în a urma studiile corespunzătoare. Important este să facă ceea ce îi place.