Poliția în acțiune

Baza aeriană Kandahar este animată în orice moment al zilei, ba chiar și al nopții, când te trezește brusc zgomotul vreunui elicopter care decolează ori a vreunui avion sosit la aterizare. Din interiorul bazei, după mai mult timp de misiune, amplasamentul pare ca un oraș cu o infrastructură impecabilă, dar pentru a cărui estetică nu s-a preocupat nimeni. Așadar, totul este vopsit sobru, în culori militare, dar cu bun gust.

Un cadru general și foarte comun arată cam așa: parapete din beton, buncăre, lumini de veghe, străzi cu nume ciudate pentru Afganistan, precum Hawaii, Alabama, Illinois, Florida, Indiana, Louisiana, pe care umblă cu centuri fosforescente legate la mijloc sau în diagonală tineri îmbrăcați în uniformă militară sau civili, grăbiți către diferite destinații. Un minim confort este asigurat de câteva locuri de recreere și de o esplanadă denumită generic Boardwalk. Aici, altădată, erau multe magazine, restaurante, spații interesante pentru cumpărături sau petrecerea timpului liber. Acum este aproape pustiu.

Într-un astfel de loc, de mărimea unui oraș de la noi, circulă mașini de teren, cu motoare puternice, camioane, biciclete, pietoni, ca într-un joc pe calculator, în care personajele bune se mișcă aproape în reluare în trafic, pietonii au prioritate peste tot, semnele de circulație sunt respectate, oamenii poartă centuri reflectorizante și, spre deosebire de joc, aici nu apare vreun personaj malefic care să tulbure liniștea interioară a urbei, accidentând în dreapta și-n stânga. La toate acestea și la multe altele veghează continuu structurile de Poliție Militară. Mașinile lor sunt văzute la tot pasul. Cu radare în funcțiune, girofaruri pornite ori deplasându-se normal, în patrularea de rutină pe străzile bazei militare. Dar, cel mai interesant lucru este că jumătate din efectivele acestor forțe de ordine sunt asigurate de un detașament românesc. 

Încă de la intrare, sediul poliției militare din Kandahar te întâmpină cu un aer interesant, deși nu foarte primitor. Saci de nisip care dublează anumite puncte ale secției te trimit cu gândul la o clădire pregătită pentru asalt ori adaptată perfect luptei urbane. Nici înăuntru nu putem vorbi chiar de lux. Un hol îngust conduce către sala de briefing, acolo unde la fiecare intrare în serviciu se discută misiunile ce urmează să fie îndeplinite. Trecem pe lângă o ușă ce dă către camera de interogatoriu. „Partea de interogare și de anchete este asigurată de militarii americani”, spune căpitanul Cristina Buzincu, comandantul detașamentului românesc de Poliție Militară. Tot militarii de aici sunt cei care fac razii în diferite zone ale bazei, în camere, verifică buncărele, caută rachetele neexplodate lansate asupra bazei, urmăresc ca fiecare militar să respecte procedurile pe timpul alarmelor de exercițiu sau a celor reale.
Misiunile sunt executate pe trei schimburi, în echipaje mixte, româno-americane.



În secție, atmosfera este relaxată. Pe o tablă este scris cu markerul cuvântul zilei. Astăzi este „family”: „Este un obicei de-al lor”, mă lămurește locotenentul Gabriel Bugiu, locțiitorul comandantului detașamentului românesc. Locotenentul ține să precizeze că sentimentul cel mai bun pe care îl poți avea ca polițist militar este că te simți cu adevărat respectat, că oamenii urmează sfaturile și regulile din bază și că, astfel, îi poți proteja. De altfel, același lucru îl punctează, mai detaliat, căpitanul Cristina Buzincu. „La început a fost greu, intens, diferit. Voiam să fim la fel de buni și de respectați precum au fost colegii noștri români din detașamentul pe care l-am înlocuit. Se vedea clar că sunt îndrăgiți de americani, că au încredere în ei și că sunt profesioniști. Așadar, ne-am apucat de studiat procedurile, am văzut exact ce trebuie să facem, cum trebuie să acționăm. Ne-a ajutat și faptul că totul este foarte clar, foarte bine stabilit. Dacă respecți întocmai pașii pe care îi ai de urmat, nu ai cum să greșești!” Cristina mai spune că stilul americanilor de lucru te îndeamnă să fii tot mai bun. Nimeni nu te grăbește iar problemele nu se rezolvă în pripă și cu stres. Totul merge către eficiență. Iar, dacă se întâmplă cumva să greșești, ți se spune că, de fapt, ai învățat o lecție în plus, deci, ai un avantaj.
Ajungem în biroul căpitanului Corey Johnson, comandantul detașamentului american de Poliție Militară. Mă bucură preocuparea acestuia pentru România. Știe despre Bucovina, despre agroturism, despre Cimitirul vesel de la Săpânța și are un album cu prezentarea Maramureșului, pe care îl păstrează cu drag în bibliotecă. De asemenea, îmi arată revista „Viața militară”, pe care o oferisem Cristinei cu o zi înainte de vizita la secție, și-mi spune că arată foarte bine și că este impresionat de tradiția noastră în presă militară.  Despre colegii români din Poliția Militară, Johnson are numai cuvinte de laudă. „Sunt mai mult decât colegii noștri! Între timp, pot spune că ne-au devenit prieteni. Este o onoare să lucrez cu ei și apreciez tot ceea ce au făcut, fac, și nu doar pe linie militară, ci și ca oameni. Simt că ne ușurăm unii altora munca.”


Ieșim cu mașina de poliție prin bază. În timp ce-mi povestește despre cum a fost selecția, ce experiență are ca polițist militar și cât de bine i se potrivește această misiune, căpitanul Cristina Buzincu, atentă la detalii, frânează brusc. Un militar alerga pe o porțiune de drum unde era interzis acest lucru. După un schimb scurt de replici, soldatul se conformează rapid și părăsește zona. „Uneori este suficient doar să-i atenționăm. Nu urmărim neapărat să pedepsim, să sancționăm, ci mai degrabă să corectăm lucrurile, să atragem atenția asupra greșelilor.” Întreb ce s-ar fi întâmplat dacă militarul ar fi protestat și-mi răspunde simplu că nu se prea întâmplă acest lucru. Sigur, dacă ar apărea această situație, ar trebui să cheme o altă patrulă, să-l ducă la secție și apoi să raporteze comandantului acelui militar despre situația apărută.

Și cum doar legendele circulă cu mare viteză, fără teamă de radar, nimeni nu testează bunăvoința unui polițist militar, mai ales când știe că a greșit.