„De ce este armata în stradă?” Da, suntem la datorie!

Florin Șperlea · 04.04.2020
Întrebarea aceasta s-a insinuat perfid în paginile rețelelor sociale, pornind de la unele personaje care reușesc să influențeze „trendul” mirărilor cu subînțeles în spațiul public.

Sigur, nu era, în fapt, „armata”, ci efective aparținând trupelor de poliție militară, dar, deloc surprinzător, mirații de serviciu erau tocmai aceia care se arătau profund nemulțumiți de recomandările primelor ordonanțe, așadar aceia care sperau într-o atitudine mai fermă a decidenților politico-militari. Dar până la „armata în stradă”, nu-i așa?, intenționând ei să sublinieze, de fapt, prin această îngrijorare de fațadă, prost jucată, spaima pentru eventualele limitări ale democrației românești, era ceva distanță.

Adevărul este că situația de urgență impune, inevitabil, unele limitări de drepturi, dar trebuie că dă bine să te arăți îngrijorat puțin după ce, altădată, îi vei fi salutat voios din paginile unui ziar pe minerii veniți să „apere” entuziast-contondent democrația proaspăt instalată după decembrie 1989.

Mi-am dat seama că unele voci erau tocmai acelea care aveau subit momente febrile la pregătirile armatei române, în preajma Zilei Naționale, când traficul din zona Arcului de Triumf devenea un calvar. Și atunci se ridica obraznic-obscen glasul, sprâncenele arcuite a mirare, „ce caută dom’le, armata română să defileze pe sub Arcul de Triumf?”
Obscen, zic, pentru că nu este nicio instituție a statului român mai îndreptățită, de la 1877-78 încoace, să facă acest frumos gest, în amintirea jertfelor ei de odinioară. Și ale sutelor de mii de soldați-țărani, în uniforma armatei române, care și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătălie, înroșindu-le. În amintirea lor, un covor de maci roșii ar trebui întins, la fiecare 1 Decembrie, pentru a defila armata română, mereu pe sub Arcul de Triumf.

Armata e în stradă când e nevoie de ea. E drept, s-a spus cu obidă, a scos-o și Ceaușescu, în decembrie 1989, dar trebuie să fii orb, neputincios într-ale minimei gândiri analitice să crezi că poate exista o comparație între aceste situații. Trăim vremuri complet diferite, structura statului și regimul politic sunt altele și oricât de nepriceput ai putea fi într-ale milităriei, este dificil să crezi că o mașină de tipul URO-VAMTAC, a poliției militare, ar putea fi asimilată unui TAB sau tanc. Că nu e. Poate nu știi termenii, dar nu te preface că nu înțelegi ce e un tanc!

Polițiștii militari au ieșit la ordin, pentru că situația o impunea și s-ar putea să o impună într-un număr chiar mai mare, dacă ceea ce se întâmplă în Suceava în aceste zile tinde să ia amploare. Prin ordonanță militară (am văzut și „specialiști” în lingvistică militară, și cârcotași „de urgențe” al căror parcurs profesional e legat, din nefericire, de uniforma militară), în contextul situației de urgență, decretată de președintele statului și aprobată de Parlament, în cel mai democratic mod cu putință, cu Constituția în față.

Aș fi preferat să fie îngrijorați mai degrabă de protecția militarilor, de echiparea lor corespunzătoare în asemenea cazuri, pentru a nu-și expune colegii și familiile unui risc major de contaminare, de felul în care este dezinfectată tehnica militară la întoarcerea din misiuni, fiindcă, da, acestea erau cele mai importante probleme, nu prezența lor în stradă.

Și, nu în ultimul rând, militarii sunt în stradă în aceste împrejurări dificile pentru că încrederea cetățenilor în instituția militară este mare. 80% din populație are încredere în armată. O privesc cu speranță și au așteptări de la ea în situații ca aceasta. Și armata știe să-și onoreze misiunile. Nu și-a dat nimeni demisia pentru că nu vrea să se confrunte cu molima. Nu am auzit pe vreunul care să-mi spună că l-a cuprins frica. Fiindcă militarul nu știe să fugă atunci când e greu. Cel puțin aceia pe care îi știu eu. Și știu mulți, de 30 de ani încoace. Iar formula cu care deschidem această ediție a „Observatorului militar” nu e vorbă în vânt.

Este ceea ce credem și simțim. Cu toții.
Da, suntem la datorie!