Povești cu Spiderman, misiuni și dragoste de carieră

La compania logistică activitățile nu par deloc asemănătoare cu cele ale unui sfârșit de săptămână obișnuit. Încă de la primele ore, câteva mașini de luptă așteaptă în campul Elementului Național de Sprijin să înceapă revizia.

Comandantul de companie, căpitanul Bogdan Bănică, este printre militari și coordonează activitățile. Cei mai mulți dintre colegi au mai executat misiuni în teatrele de operații și au un cuvânt de spus celor mai tineri, la prima misiune.

Nu este prima dată când observ că militarii aflați în misiune au tendința să se raporteze mereu la experiențele anterioare petrecute în teatrul de operații, să compare, să povestească, ca și cum trecutul ar fi mai interesant, mai atractiv, chiar idilic, așa, filtrat de toate lucrurile negative. Până la urmă, este firesc. În acest mod aveam să îl descopăr pe caporalul clasa a III-a Claudiu Nicușor Stan. După poveștile din misiunile anterioare.

Recunoști un militar pasionat de ceea ce face de la distanță, după primele cuvinte, după felul în care vorbește despre colegi, despre șefi, despre misiuni ori chiar despre ceea ce îl motivează să continue cariera militară.

Caporalul Stan este unul dintre ei. A strâns, în cei 25 de ani petrecuți în armată, povești cât pentru două generații.
În Angola a plecat când încă era foarte tânăr, convins că o misiune de menținere a păcii înseamnă, în primul rând, un gest umanitar pentru semenii greu încercați de sărăcie, de foame, de suferință. O misiune care avea să-i schimbe viața și pe care o consideră, după atâția ani, cea mai intensă perioadă pe care a trăit-o. A descoperit acolo frumusețile stranii ale unei țări total diferite și a ajuns în locuri unde ca turist ar fi fost imposibil de călătorit. De fapt, numai pe astfel de tărâmuri l-a dus armata.
 
Au urmat Albania, când s-a tras asupra convoiului încă de la debarcare, Afganistan, în 2002, odată cu primul detașament dislocat aici, atunci când militarii stăteau în corturi, se spălau în lavoare militare, se încălzeau cu un godin cu lemne și se deplasau cu TAB-urile în care temperatura depășea cu mult 50 de grade Celsius, apoi Irak-ul, în care avea să încerce, chiar din momentul aterizării, o senzație de sufocare, la o temperatură de 48 de grade seara, la sol. Din nou, Afganistan, în 2011, în provincia Lagman, acolo unde, ca șofer, a ieșit în patrule, a văzut locuri interesante, a descoperit o altă civilizație. Acum, la cei cincizeci de ani pe care nu-i arată cu una, cu două, militarul este din nou în misiune, în Kandahar.
 
Stăm de vorbă lângă o mașină pe care o pregătește pentru cursă. Așa, printre picături, îmi povestește despre cei trei băieți ai lui, cel mare, de 19 ani, mijlociul de 13 și cel mai mic de numai 3 ani. „Este Spiderman, peste tot se urcă. Trebuie să-mi cumpăr proiector, ca să nu mai tragă de televizor.” Râde și sunt sigur că gândul deja închipuie postura băiețelului de trei anișori la vederea proiectorului, amuzat de imaginea virtuală de pe perete, de care nu se poate agăța. „Ceilalți doi, mai mari”, continuă militarul, „iubesc deja cariera militară. I-am luat cu mine peste tot. La festivități, la Zilele Porților Deschise, la parade. Mergem împreună să tragem cu arme de air soft. Băieții mei iubesc armata și mă înțeleg atunci când plec în misiune. Iar soția a fost și este conștientă că s-a măritat cu un militar.”
 
Caporalul Stan nu este prea vorbăreț. Își alege cu grijă fiecare cuvânt, îl cântărește atent și apoi îi dă drumul în cadență rară, calculat. Simte, cumva, că este un exemplu pentru cei mai tineri. Așa cum, la rândul său, a avut exemple care l-au modelat frumos, încă de la începutul carierei: „Comandantul nostru de atunci, locotenentul-major Adrian Sîrbu, deși mai în vârstă decât noi, alerga în fruntea plutonului. Atunci, mi-am spus: dacă el poate, eu cum să nu pot! Acel comandant a fost un model pentru mine.”
 
Stan a făcut lupte libere nouă ani, practică air-soft în timpul liber și se menține în formă, astfel încât reușește să treacă cu succes toate probele sportive și vizitele medicale periodice ori pentru misiuni.
 
„Am fost mereu un om curios. Dacă a apărut o stație nouă (de transmisiuni, n.a.) am vrut să văd cum funcționează, să o cunosc ca un specialist, să lucrez cu ea. La fel pentru auto. Și mereu am avut parte de tehnică nouă. Nu pot să rămân mult într-un loc”, spune hotărât și strânge în mână buretele ud, cu care încearcă să îndepărteze nisipul de pe podeaua unei Toyote. Din burete se scurge apa maronie, care se așază într-o dâră fină, ca o albie aproape secată a unui pârâu afgan. Dar Stan insistă, până ce pârâiașul dispare de pe hartă, lăsând locul unui negru pământiu, culoarea originală a preșului mașinii.
 
Haideți să mergem la o masă, la umbră, să bem o cafea, și vă mai povestesc. „Este un om de încredere”, intră în vorbă cu noi, comandantul de companie, căpitanul Bogdan Bănică. „La compania logistică sunt multe activități curente și este important pentru mine să am subordonați care execută impecabil ordinele, pe care să mă pot baza. Iar caporalul Stan este unul dintre ei. Nu am avut niciodată vreo problemă cu el.”
 
„Și nici nu o să aveți, domnule căpitan!”, intervine Stan. Povestește cu drag despre familie, despre băieți, despre casă. Are multe fotografii, dar pe discuri împrăștiate prin mai multe locuri, pe care îi pare rău că nu poate să mi le arate. Chiar dacă a văzut lumea în misiuni, în condiții dintre cele mai vitrege, de data aceasta i-a fost cel mai greu. „Stăteau toți lângă mine, cu lacrimi în ochi. Mi s-a rupt sufletul, când am plecat. Vorba cântecului, „și bărbații plâng câteodată”. Dar, pe cât de greu este momentul despărțirii, pe atât de plăcut va fi cel al revederii.”
 
Mergem împreună să alimenteze camionul blindat pe care îl conduce pe timpul misiunii. Pe traseu, îmi arată porțiuni din bază. Este mai degrabă o călătorie în timp. „Aici, în dreapta, nu era nimic în 2002, când am venit prima dată. Doar corturi și praf. Foarte mult praf. Uitați, aeroportul vechi! Cred că este construit de ruși. Atunci era pista bombardată, s-a lucrat mult la ea ca să poată fi utilizată.” Clădirea aeroportului dezafectat arată ca un buncăr uriaș, cu arcade solide și uși ferecate ce par să ascundă multe povești nespuse. La orizont, elicopterele survolează munții. Câte un avion militar sau civil vine la aterizare ori decolează. Mergem o bucată de drum paralel cu pista. După care ne îndepărtăm. „Vedeți, dincolo de gard era un câmp cu mine antipersonal. Povestea spune că, la un moment dat, chiar aproape de bază, a sărit în aer un dromader. Acolo, în plan îndepărtat, era un depozit de tehnică militară veche, de când au fost rușii aici. Bucăți de avioane, de elicoptere, erau strânse și depozitate acolo.”
 
Ne deplasăm cu viteza regulamentară de 20 de kilometri la oră. Sunt porțiuni unde se permite cu 40. Camionul blindat scutură binișor. Ajungem, la un moment dat, spre marginea bazei, de unde se văd niște clădiri ce seamănă cu ale noastre din Balta Albă.
„Aici erau blocurile rusești. Acum nu știu ce mai este cu ele, probabil locuiesc afgani”, spune, descriind cu mâna un arc de cerc. Câțiva localnici muncesc pământul, dincolo de gardurile bazei. Cu soarele în creștet, la ora 12, își sapă ogorul uscat.

Pe o porțiune de câteva sute de metri, două lumi, total diferite, sunt despărțite de un pământ despre care cu greu ai putea crede că este fertil și de niște garduri imposibil de trecut. Fizic ori ideologic. Caporalul Stan povestește în continuare. Angola, Albania, Afganistan, Irak, Afganistan și de la capăt. Da, ar lua-o mereu de la capăt. Pentru că, e simplu: îi place armata! Iar camionul toarce lin, ascultător, în mâinile caporalului, scuturând ritmic din toate încheieturile sale blindate.



Sursa🖊📷maior Constantin Mireanu, arhivă