Oasis of Hope - Jurnal de misiune

Orice mare călătorie necesită un jurnal, iar o zi cu un zbor la peste 4000 de kilometri distanță, cu variație de temperatură de la 15 la 45 de grade Celsius, și trei ore în minus pe fusul orar este o deschidere mai mult decât promițătoare pentru primul capitol al misiunii detașamentului Carpathian Pumas, rotația a doua. 

Rândurile de mai jos aparțin căpitan-comandorului Ionuț Menci, pilot de elicopter în cadrul detașamentului, care a descris cu spontaneitate momentul primei întâlniri cu neobișnuitul continent african:

Introducere
Salutul Saharei
 
Chiar dacă am plecat în preajma sărbătorilor pascale, lăsând în urmă tradițiile noastre românești, nimeni nu este chiar trist. Din contră, atmosfera este una relaxată, pozitivă. Semn bun, ar spune unii. Evadând puțin din mediul cazon, pot spune că am momente în care mă simt ca atunci când am plecat prima dată în tabără. Numai că, de data asta, drumețiile și jocurile colective vor avea un scenariu real, în care o clipă de neatenție poate avea urmări, păstrând un ton pozitiv... mai puțin plăcute.

Și nu mă refer la faptul că în Mali este un război atipic, în care, la propriu, se moare. Mă refer la faptul că mediul în care vom lucra este unul extrem de neprietenos, chiar și pentru zborul cu elicopterul…nu mai suntem la instrucție, acum trebuie să demonstrăm cât mai bine ceea ce suntem:  militari!

16 aprilie, un cer de un albastru infinit, un orizont de vis și o mare de nisip. Un nisip galben nemaivăzut până acum, încât până și lumina este galbenă. Suntem deasupra Saharei! Nemiloasa Sahară, casa noastră pentru următoarele 6 luni. Și în toată această întindere, din când în când, se văd contururi neregulate, așezări umane, unde viața își vede de drumul ei firesc, natural. Acum câteva ore am lăsat în urmă primăvara din România, acea primăvară verde, cu temperaturi plăcute, cu soare molcom, în ton cu viața noastră și viața noastră în ton cu primăvara.

Zumzăitul motoarelor se reduce considerabil, semn că începem coborârea pentru aterizare.  Peisajul începe să devină oarecum cunoscut, așa cum îl vedeam în fotografiile colegilor din rotația 1. Solul roșiatic și puțin frământat, așezările caracteristice acestei zone, un râu, singurul râu din Mali, Nigerul. Mi se oprește respirația... Am ajuns!

Fără a mă uita afară îmi dau seama că suntem în proximitatea solului. Curenții cauzați de încălzirea excesivă a solului ne zdruncină sosirea. Mă uit pe geam și văd baza... Contactul cu solul este puțin cam dur față de cum m-au obișnuit cursele civile, însă nimic de speriat. Rulăm la parcare, se stinge avertizarea centurilor de siguranță, se opresc motoarele. O căldură sufocantă se așterne în compartimentul pasagerilor. Doi militari germani ne vor lua temperatura înainte de coborâre, iar procedura este anevoioasă. Trec de acest ”filtru" după jumătate de oră, echipat cu masca, mănuși, ochelari de soare... Un însoțitor de bord aflat lângă scara avionului îmi urează misiune ușoară. Mă opresc pentru o fracțiune de secundă: "Thank you for flying with us, have a nice vacation, goodbye!"... Nu, nu mi-a spus așa ceva, ci mi-a urat de bine, în limba română, în mijlocul Africii. Îi zâmbesc larg și parcă gâtuit de emoții, îi mulțumesc mult și îi urez drum bun înapoi. Îmi dau seama că nu mi-a văzut mimica feței, având masca, însă tonul vocii mele a fost de ajuns.


Africa! Un val de aer insuportabil de fierbinte mă lovește la propriu. Plămânii fac un efort considerabil să proceseze un alt fel de oxigen. Nu pot descrie cât de fierbinte mi s-a părut acel moment! Cobor scara avionului cu genunchii tremurând de emoție. Primul pas în Africa, parcă am pus piciorul în lavă.

Aud o voce cunoscută: "Bine ai venit la 48 de grade, Schija!" Mă întorc, îl recunosc după postură, îi zâmbesc (am fața acoperită cu mască) și îi fac cu mâna. Nu avem voie să ne dăm mâna! Păstrăm distanța socială.
Mă duc înspre ai mei, familia mea pentru următoarele 6 luni.
**

Declarăm astfel începută povestea detașamentului Carpathian Pumas, rotația a doua, care a aterizat, joi 16 aprilie, în Mali, pentru a prelua misiunea detașamentului românesc de elicoptere din cadrul MINUSMA, sub egida ONU.

Circumstanțele neprevăzute ale pandemiei și-au pus amprenta și pe modul în care s-au desfășurat etapele de pregătire și dislocare: pentru a preveni posibila contaminare a militarilor din cadrul detașamentului, aceștia au desfășurat pregătirea pentru misiune, în perioada martie-aprilie, în Baza Aeriană de Instruire și Formare a Personalului Aeronautic de la Boboc, cu respectarea măsurilor de izolare instituționalizată. Astfel, înainte de plecarea în misiune, întreg personalul detașamentului a executat o perioadă de izolare de 14 zile, fiind testat atât la începerea, cât și la finalizarea acesteia. În ziua dislocării în teatru militarii au fost transportați pe calea aerului, din Baza Aeriană Boboc, direct în Baza 90 Transport Aerian de la Otopeni, de unde s-au îmbarcat spre Mali, purtând cu ei amintirea acelei dimineți răcoroase.

Continentul african i-a întâmpinat cu căldură, la propriu și la figurat, iar acomodarea lor în teatru se va face treptat, în tabăra militară care le va fi casă timp de câteva luni. Mai mult, în contextul neprevăzut al pandemiei cauzate de noul coronavirus, preluarea atribuțiilor de la colegii din prima rotație s-a desfășurat într-un mod nou, cu respectarea măsurilor de izolare și distanțare socială stabilite de  ONU. Activitățile organizatorice, de auto-gospodărire, servirea mesei, exercițiile sportive, toate s-au petrecut cu zâmbetul pe buze, iar lucrul în comun a crescut coeziunea echipei. Paștele s-a sărbătorit discret în primul weekend după dislocare, cu ouă roșii și cozonaci aduși cu grijă din țară.


Și-au propus să profite de momentele neașteptate de răgaz pentru a-și actualiza prioritățile, a descoperi poveștile celorlalți și a începe să construiască împreună povestea misiunii.
 
Pe timpul călătoriilor, adevăratele descoperiri nu vin din a vedea locuri noi, ci din a  privi cu alți ochi –Marcel Proust.
 
lt. Mirela Vîță