Prietenii îi spun Beni

Prietenii îi spun Beni. La fel îi spuneau și colegii din alte armate sau afganii  cu care a colaborat în misiunile anterioare. Aveau încredere în el. Și este firesc, mă gândesc, la cât am reușit să-l cunosc până acum.

Pe căpitanul Bogdan Bănică, comandantul companiei logistice, îl întâlnești peste tot. Ai impresia că se teleportează prin campul Elementului Național de Sprijin. Când este la mentenanță, când la paletizare, când cocoțat pe vreun pavilion să ajusteze cu subordonații o plasă de mascare, mereu cu o unealtă în mână. Se simte bine printre subordonați. Le este prieten, are grijă de ei, fără însă a renunța vreo clipă la autoritatea dată de misiunea pe care o îndeplinește. Un coleg îmi spunea, la un moment dat, că nu a văzut pe cineva mai potrivit pentru o funcție. Îl invit să vorbim chiar de ziua Infanteriei, pentru că Beni este infanterist, la origini. Așadar, îmi răspunde simplu, atunci când îl întreb ce caută un infanterist într-un detașament de logistică: „Viața m-a purtat prin multe locuri, prin multe unități. Infanteria? Sigur că are legătură. Îmi plac mult armele, tragerile, iubesc poligoanele, mă fascinează atunci când am ocazia să particip la o aplicație, mai ales când văd cum se transformă atât de frumos de pe hartă, de pe hârtie, în teren. În plus, infanteria are mare legătură cu oamenii, iar mie îmi plac oamenii, îmi place să fiu mereu între ei, să le fiu și prieten, și comandant.”

De când a pus pentru prima dată piciorul într-o unitate militară a știut că asta i se potrivește cel mai bine. Deși este bucureștean, atunci când era militar în termen redus, tot în capitală, prefera mai degrabă să stea cu plutonul unde era gradat, decât să meargă acasă. Și, cumva, de-a lungul timpului, a reușit să fie un fel de mediator atunci când simțea tensiune în jur, ciocniri de idei, orgolii prea mari. „Probabil că m-a ajutat și faptul că am făcut nouă ani de lupte. Eram, ca să zic așa, un fel de ofițer de legătură între cei care se certau. Și reușeam să mă fac respectat de ambele tabere.” De la bunici a învățat dragostea pentru cei din jur și a înțeles cât este de important să ajuți. La ei în casă mereu venea lume, era voie bună, era liniște. Așa a vrut să facă și el. Și i-a ieșit. În prima misiune, în provincia Zabul, a fost ofițer de legătură. Asigura, pentru batalioanele românești care mergeau în patrule, echipaje ale poliției sau ale armatei afgane. „Niciodată nu s-a întâmplat să fie probleme, să nu ajungă vreun echipaj afgan ori să întârzie. Am reușit să mă înțeleg foarte bine cu populația locală. Oamenii te simt. Dacă ești corect, dacă le respecți religia, dacă îi înțelegi, sunt deschiși și te ajută în aceeași măsură!”, continuă căpitanul Bănică.  „Am prins ramadanul în prima misiune. Atunci am văzut ce înseamnă cu adevărat credința. Stăteau toată ziua, în căldura aceea, fără o gură de apă. Atunci aveam și eu grijă. Puneam la frigider câteva baxuri de apă plată și seara, după slujbă, le ofeream o apă rece. Am văzut atunci, și nu voi uita niciodată, un om care a băut deodată din două sticle, așa era de însetat.”

Misiunile l-au făcut pe căpitan să cunoască mai bine oamenii, natura umană, mai degrabă. A învățat câteva cuvinte în afgană, a văzut mulți oameni necăjiți, a încercat să ajute așa cum a putut, pe fiecare. Într-o seară, a stat cu un lider afgan la un ceai. „Mă invitase la un ceai verde. Mai stăteam de vorbă, schimbam impresii. Era interesant. Îmi aduc însă aminte perfect cum am primit vestea a doua zi. Prietenul meu, sau ce mai rămăsese din el, fusese adus înapoi în bază într-un sac negru, de plastic. A fost cutremurător. Mai văzusem cadavre acolo, dar numai în poze. Atunci am avut un șoc: suntem la război! Dar, nu mă pierd eu așa ușor cu firea.” În aceeași misiune avea și el să treacă razant pe lângă moarte. Poarta pe care trebuia să ajungă într-un obiectiv era încuiată pe dinăuntru, așa că a mers pe altă parte, gândind că dacă va intra pe poarta principală, va putea deschide și pentru ceilalți colegi. Dar, ceva l-a oprit, după o bucată de drum. Nici nu a apucat să se întoarcă bine și atunci a explodat prima rachetă exact în direcția spre care se îndrepta. A sărit un gard destul de înalt și s-a adăpostit. Apoi, alte rachete, alte atacuri. Toate acestea însă înseamnă experiență de viață, de luptă. În următoarea misiune, la Kabul, Beny lucra deja într-un comandament multinațional, alături de alți opt ofițeri. Consilia pe linie de resurse umane un colonel afgan, care-l privea cât se poate de sceptic. „Se uita la mine ciudat. Cum adică, un căpitan să-l consilieze pe el, colonel? Dar eu cunoșteam afganii, știam că în curând vom avea o relație foarte bună.” Și așa a fost. Experiența anterioară, respectul, umanitatea l-au ajutat și de data aceasta. Așa că a mâncat cu ei din aceeași farfurie, cu mâna, a băut ceai și au cooperat excelent.

Dar, cumva, simțea că trebuie să facă și lucruri pentru ai lui. Pentru români. „De fiecare dată când ajungeam în Kandahar mă opream aici, la Elementul Național de Sprijin. Mereu mi-am dorit să merg cu ei în misiune, să mă simt util și pentru români. Și acum se întâmplă. Avem oameni în carantină, cărora le asigurăm hrana, cazarea. Practic, ENS-ul se ocupă de sprijinul logistic al tuturor structurilor românești din teatrul de operații Afganistan.”

Aproape de finalul discuției, îmi spune că nu ar pleca niciodată din armată. Și că iubește la nebunie ceea ce face. Dar, pe cât de sigur pe el este infanteristul, veteranul cu nouă ani de lupte libere, aflat la a treia misiune într-un teatru de operații, pe atât de repede se înduioșează când primește un apel din țară. Băiatul lui, de 9 ani, Matei, într-un prim plan, în bucătărie, face sărățele. „Acesta este cel mai greu lucru: să fiu departe de ei”. Îl las pe Beni printre oamenii lui de la companie. „Dacă mai am nevoie de vreun amănunt, bat în perete”, îi spun. Birourile noastre au perete comun, așa că ar putea fi simplu. Dar nu este. „Slabe șanse să fiu în birou!”, îmi răspunde din ușă. „Pe teren, pe teren, la companie!”