Jurnal de misiune

Îmi oferă cartea în primele zile de misiune în Afganistan. Format A4, cu o cască mare, cât jumătate din coperta I, pe care scrie UN.

„Am doar două exemplare, una e la băieți, la companie”, îmi spune. „Am făcut-o eu, așa cum am putut, acum câțiva ani. Pe ea am învățat să scriu la calculator.” Politicos, discret, fără însă a fi timid, fruntașul Constantin Oprea îmi întinde cartea pe care o deschid imediat ce iese din birou. Recunosc, îmi era dor să evadez într-o altă lume, cu mai multă culoare și vegetație, dar nu chiar în toiul misiunii altcuiva, așa cum avea să mă trimită acest om care, în urmă cu 25 de ani, transforma la Lubango, în Angola, împreună cu alți colegi, o magazie plină cu borcane într-o cameră numai bună de locuit, răcoroasă și mirosind a chirpici și a var proaspăt.

Acolo, în prima misiune internațională a Armatei României, a preparat hrana pentru 250 de militari. Acest bucătar priceput, care nu mai știa cum să se încadreze în termene, cum să împartă proviziile sau cum să isprăvească la timp chinuitorul grătar cu pește, cerut cu insistență de un superior în fiecare seară, avea să descrie admirabil locul de execuție al „celor certați cu legea” din Angola: „Tundawala. Numai stânci. Și doi versanți apropiați și foarte abrupți. Verticali. Condamnații au de ales: ori se aruncă singuri, ori sunt serviți. Pe jos, o mulțime de tuburi de toate calibrele. Jos, pe fundul văii, o grămadă de oase. La cinci metri de buza prăpastiei, pe o stâncă ieșită mai în afară, un cadavru descompus rânjește la noi. Miroase groaznic.”

Închid cartea și merg în campul Elementului Național de Sprijin de aici, din Kandahar. Trebuie să-l cunosc mai bine pe fruntașul Oprea. Concentrat la igienizarea unui microbuz cu care se transportă mâncare militarilor aflați în carantină, nici nu mă observă.

În această perioadă, în care s-a decis retragerea unor militari din teatrele de operații în contextul pandemiei de Covid 19, colegii mei sunt cei care se ocupă de primirea, cazarea, hrănirea și extragerea din teatrul de operații, cu o aeronavă militară, a celor care sosesc din diferite baze, pentru repatriere.

Observ cum îndepărtează cu migală urmele de nisip de pe Fordul ruginit. Afară sunt peste 40 de grade. (...) Intră repede în vorbă. Îmi povestește cum s-a angajat în armată, în 1993, lăsând în urmă o viață cât se poate de atractivă. Ca ospătar-bucătar în București câștiga mult. Avea atâția bani încât uneori uita pe unde îi ascundea. Atunci când mama sa i-a dus un sacou la curățătorie, a descoperit, chiar acolo, în fața doamnei care-i spusese cam de sus și pe un ton acru că nu a îndepărtat nasturii, 5000 de lei, bancnote nou-nouțe, plasate în buzunarul de la piept. O sumă mare, pentru acele timpuri.

Era însă hotărât să înceapă o altfel de viață, așa că s-a înrolat. Direct la poarta unității, așa cum se făcea atunci, în ’93. Doi ani mai târziu, avea să ajungă bucătar în Angola și să trăiască aventura vieții sale, pe care o notează conștiincios în jurnal. „Marți, 21 noiembrie. Vine angolezul cu băiețelul la pansat. Plânge puștiul de-ți rupe sufletul. Acum trei zile, în târg, un dobitoc a tras cu arma. Un glonț a intrat în genunchiul puștiului și s-a oprit în sânul mamei, care-l ținea în brațe. (...) La plecare, stau în cadrul ușii și le fac cu mâna. Tatăl dă din cap în semn de salut. El, cu pumnișorii strânși, își șterge lacrimile de pe obraji. Nu mă vede. Prea mult a plâns și a răbdat ca să-i mai răspundă unui român la salut și cred că ar da orice din puținul lui să poată alerga iar după fluturi. Că au destui și foarte frumoși.”

Constantin Oprea se oprește din curățat Fordul, își ridică ochelarii pe frunte și îmi spune zâmbind. „Sunt multe de povestit.”
(...) A mai lucrat o vreme în civilie, dar lucrurile nu mai mergeau ca înainte. Era sfârșitul anilor ’90, prețurile creșteau de la o zi la alta, câștiga pe o parte, pierdea pe altele, așa că a revenit în sistem. „Am ajuns la unitatea de unde plecasem, dar nu am mai prins misiunea următoare în Angola. De frustrare că nu am putut pleca, pentru că mă trezisem prea târziu, viața civilă mi s-a părut din nou tentantă. Dacă ar fi avut cine să mă învețe! Oricum, am muncit în multe locuri. Ar trebui să mă uit pe cartea de muncă, să vi le spun pe toate.”

A lucrat cu succes pentru un lanț de librării, a fost apoi căutat de altul, a avut perioade bune, în care a câștigat mult, dar a și pierdut. Nopțile nedormite, stresul și frustrarea s-au acumulat și au început să-și ceară drepturile. Soția s-a ales cu un diabet pe fond de stres, lui îi era din ce în ce mai greu. „La început peste tot e bine. Apoi oamenii își arată adevărata natură. Patronul care mă angajase pentru experiența mea își schimbase atitudinea, nu se mai purta la fel.” Așadar, ca un magnet, armata l-a atras din nou. Suferise o fractură și era în convalescență. Trăia din banii părinților, ceea ce-i crea un teribil disconfort. Atunci, soția sa a văzut o știre despre mărirea vârstei de angajare în armata pentru soldați, gradați profesioniști. „Și iată-mă din nou militar. Am susținut probele eliminatorii la Breaza, unde am fost primul. Apoi, parcă toate au mers ca unse. Mi-am luat permis de conducere categoria C, am făcut cursul pentru motostivuitor, am obținut și alte brevetări și acum sunt în a doua misiune, aici, în Afganistan.”

La cei 50 de ani, fruntașul Constantin Oprea conduce un motostivuitor în Kandahar. Colegii spun că este unul dintre cei mai harnici și cumsecade oameni. Nu se dă la o parte din fața muncii. Și nu ar mai pleca din armată. A înțeles că fiecare obstacol își cere doza de răbdare și de înțelepciune, pentru că după el se ascund, de regulă, lucrurile bune.

Plec de pe platoul înfierbântat de soarele deșertului, unde colegii sortează bagaje, analizează liste, verifică să corespundă ce este scris pe foi cu materialele din cutii.


Deschid din nou jurnalul fruntașului, la întâmplare. La noi abia a trecut Paștele, la el, acum 25 de ani, era Crăciunul. Și citesc: „Duminică, 24 decembrie. Acasă, în țară, e Crăciunul! Oare ce o fi acasă? Noi, aici, am făcut de toate, dar mai ales un brad mare și frumos, cel mai frumos brad pe care l-am făcut vreodată! Suntem îmbrăcați de sărbătoare și camera noastră, mica noastră casă de aici, de la 8000 de kilometri de cea adevărată, radiază a sărbătoare. Îmi aduc aminte de casă, de zăpadă, de tot ce facem în acest timp al anului... La întoarcere, mama mi-a promis că mă așteaptă cu o cutie de zăpadă la frigider.”

Închid cartea și încerc să-mi imaginez un nou jurnal, cu momentele de acum.
Și mă apuc de scris.