Mali, file din povestea lor

În perioada pregătirii pentru misiune, „Ce crezi că ne așteaptă în Mali?” era o întrebare pe buzele și în mintea tuturor. De obicei primeam răspunsuri asemănătoare, înarmate cu doza recomandată de optimism în față necunoscutului.

După o ședință de tragere, în autobuz, la întoarcerea spre unitate, adresez din senin aceeași întrebare binevoitoare vecinei de scaun. 
„Eu știu deja: mă așteaptă soțul, și alte 6-7 luni departe de el...” a picat onest răspunsul. Mă uit mai atent la colega mea: o tânără delicată și visătoare, despre care la acel moment știam doar că va fi membru de bază în mica echipă de comunicații a detașamentului Carpathian Pumas.  Abia atunci văd verigheta.  

„Suntem căsătoriți din 2018 și când am aflat despre misiunea din Mali am vrut să plecăm împreună, am participat amândoi la selecție. El a reușit, eu nu, am rămas rezervă… Acum el se întoarce după 7 luni în cadrul detașamentului, iar eu plec pentru următoarea rotație.
Suntem împreună din 2010: când eu eram în liceu, clasa a XII-a, el era în primul an de școală militară la Pitești.
Când el primea repartiția la Constanța, eu tocmai treceam cu bine de probele sportive, hotărâtă să urmez aceeași carieră militară. După admiterea la Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri, am fost nevoiți să continuăm relația la distanță. Dacă nu credeam până atunci că poți avea atâta încredere într-o persoană, soarta mi-a arătat că aceasta îți poate fi prieten, iubit, soț.”

În teatrul de operații își va întâlni soțul doar câteva zile, pe timpul cât cele două detașamente se suprapun pentru predarea-primirea misiunii.
Răbdarea i-a mai fost pusă la încercare cu încă un obstacol:  deși detașamentul a ajuns cu bine în Mali din 16 aprilie, în urma condițiilor de izolare impuse de ONU, soții Lazăr au avut de așteptat două săptămâni până la prima îmbrățișare.

În următoarele zile, de dimineață până seara, cu excepția celor câteva ore de la prânz când arșița bate spre 50 de grade Celsius, un observator ascuns în curtea interioară a zonei de izolare ar fi văzut militarii în cea mai haotică deplasare, plimbându-se de ici-colo, salutându-se din priviri, gesticulând și zâmbind: acesta e tabloul obișnuit al convorbirilor telefonice cu familia. Semnalul e slab, apelul video e mai degrabă o imagine neclară, cuvintele mai mult se ghicesc, dar zâmbetele se transmit la mii de kilometri  prin magia tehnologiei.  Printre ei, și Doinița vorbește la telefon cu soțul,  căutându-l din priviri când acesta se află la.. doar 30 de metri depărtare.

„Nu știu cât de mult i-a plăcut piesa lui Shakespeare, dar, de câteva  ori pe zi, el devine Romeo: eu urc la balconul de la etajul  1 al corimecului, el stă dincolo de cortul de servire a mesei, încât să ne putem și vedea când vorbim la telefon... Nu e ușor, dar tot este de o mie de ori mai bine decât în ultimele 7 luni, cel puțin știu că e aici.”

În felul inexplicabil în care soarta aranjează uneori lucrurile, încheierea perioadei de carantină a coincis cu ziua în care au aniversat  zece ani de relație.  Revederea a fost discretă, cu o îmbrățișare scurtă, cu reținerea specifică celor care încearcă cu tărie să își stăpânească emoțiile cele mai puternice.

Chiar dacă acest al zecelea an îl vor petrece în mare parte separat, va fi cu siguranță unul memorabil pentru amândoi: îi va lega amintirea unei misiuni curajoase în inima Africii, fiecare fiind, pe rând, cel plecat și cel așteptat.