Colecția de amintiri

Un lucru absolut fascinant în meseria mea este să descoperi oameni și să scrii despre ei. Să le pui în față un fel de oglindă, să-i lași să se vadă așa cum i-ai descoperit și apoi să le citești în ochi încântarea, nedumerirea, ba chiar recunoștința ori bucuria că munca, pe care uneori au crezut-o în zadar, este așezată acolo, frumos, printre literele negre, sculptate cu tuș pe hârtie, ca să o vadă și alții, să rămână la gazetă pentru copiii lor, pentru toți cei dragi. Și uneori primești mesaje de genul: până acum ai mei nu știau exact cu ce mă ocup. Au aflat și sunt foarte mândri. Sau: așa de mult s-au bucurat părinții, că au arătat articolul.
Pentru că presa nu este doar despre lucruri negative, doar despre derapaje comportamentale, senzațional și violență. Poate fi și despre viață, despre lucruri firești, despre destine, cariere, despre oameni care pun suflet în ceea ce fac.
 
Este în biroul de vizavi și nici prin cap nu-i trece că voi scrie un articol despre el. De fapt, în ultimele zile nici nu prea ne-am văzut. A petrecut zilnic mai mult de 12 ore în fața unor ecrane, făcând tot felul de calcule care mă depășesc, simulând transporturi de materiale, de oameni, de armament, de muniție, tot ce înseamnă mișcare pe calea aerului intra și în afara teatrului de operații.
În biroul lui, câteva avioane agățate cu ață de tavan se leagănă lent, mișcate de curentul de aer fierbinte ce pătrunde prin fereastra larg deschisă. Dintr-un difuzor mic se aude când muzica anilor 90, când hip-hop or jazz, în funcție de dispoziția ascultătorului.

Acest om, cu un simț al umorului inconfundabil, cu un aer ușor boem, ba chiar cu o aparență de nepăsare în anumite situații, se schimbă total atunci când vine vorba de meseria lui, de planificare, de responsabilitate. Așadar, căpitanul Marcel Bădiță, ofițerul de stat major la mișcare și transport al Elementului Național de Sprijin, rotația a XI-a, este, și mi-am spus asta de când l-am cunoscut, ceea ce s-ar putea numi lesne un personaj. Și nu vă imaginați, după prima descriere, că este un șoarece de birou. Acolo stă doar când cele trei ecrane îl cheamă pentru tot felul de situații, de e-mail-uri, rapoarte, planificări etc. Dar, pe timpul pregătirii transporturilor aeriene este mereu printre militarii care lucrează în camp. Verifică, alături de alți ofițeri, conținutul fiecărui colet în parte, are grijă ca fiecare pachet să fie asigurat, să nu depășească anumiți parametri de greutate, de volum, să aibă fișa de însoțire completată corect etc. Și, mai ales, să respecte cerințele din procedurile specifice funcției sale.



În primele zile în Afganistan l-am însoțit la aeroport, prin diferite birouri unde lucrează, în cea mai mare parte, americani. Părea că se știu de o viață. Marcel a intrat degajat, s-a îmbrățișat cu toată lumea (nu erau încă restricțiile impuse de Covid-19) și a scos din rucsac un mic cadou special pregătit din țară, spunându-le: „V-am adus ciocolată din România!”. Nu știu când a avut timp să învețe atâtea expresii informale în engleză, că uneori am impresia că a trăit într-un cartier din New York. Le știe, le adaptează, și le folosește în context, astfel încât pare unul de-al lor. Și chiar este.

Mi-am dat seama atunci că un militar pe funcția lui, care lucrează în permanență cu străini, trebuie să fie în primul rând un bun comunicator, să-și facă ușor și sincer prieteni, apoi să aibă în sânge arta de a menține aceste prietenii.
„Marcelino, cum faci de-i ai pe toți la degetul mic?”, glumesc într-o zi, în timp ce mergem la masă. Dar nici nu trebuie să-mi răspundă, pentru că îmi dau seama singur, după alte câteva secvențe din viața de aici. Pur și simplu căpitanului îi pasă de ceilalți. Și asta se vede. Și văd și ei, ceilalți.

„Ce faci, Marcel?”, îl întreb în altă zi? „Mă duc la aeroport, să aștept un coleg de la Forțele Speciale!”, îmi răspunde. Și se știe că atunci când ia pe cineva de la aeroport, asta înseamnă mai mult. Îl duce la masă, la locul de cazare, îi explică regulile din bază, îl însoțește, dacă e nevoie, acolo unde are treabă. „Păi, nu e și el de-al nostru? Cum se simte, că nu cunoaște pe nimeni?”, îmi spune.
Iar într-o bază de mărimea celei din Kandahar, când ajungi prima dată, senzația este unică. Clădirile par toate la fel, sunt de aceeași culoare, peste tot pereți de beton pentru protecție, buncăre, aceleași drumuri prăfuite, care seamănă între ele. Ai impresia că nu te vei putea orienta niciodată. Iar Marcel știe fiecare colț de aici. Și fiecare colț îl recunoaște, atunci când trece cu un microbuz Toyota, cu volanul pe dreapta, pe care scrie Forțele Aeriene.

Tot el a fost și ghidul colegilor din detașament nostru, care au venit pentru prima dată în misiune. Fiecare loc din bază este prezentat cu o poveste, cu un pic de istoric, cu o picanterie.
Într-o zi, tot în celebrul microbuz cu volanul pe dreapta, în timp ce ne deplasam către sediul poliției militare, îmi spune: „Pentru mine contează cel mai mult să fii om. Dincolo de grade, de formule de adresare, de orice. Și, cel mai tare, mă deranjează atunci când cineva încearcă să mă păcălească. Mai ales că am văzut atâtea încât îmi dau seama foarte repede.” După care face o pauză. Intrăm pe All American Boulevard, strada principală din bază. „Vezi peretele acela lovit?” Mă uit atent. Un parapet din beton, de cinci metri înălțime, în dreapta noastră, este destul de afectat. Lovitura este marcată cu vopsea.  „Eram aici, în 2017, când l-au nimerit cu o rachetă. Mă aflam vizavi, la vreo cincizeci de metri de locul impactului. S-a auzit groaznic!”.

Are multe amintiri din misiunea anterioară. De fapt, aceste povești, spuse de militarii care mai participaseră în diferite misiuni atrăgeau ca un magnet ascultătorii care doar își imaginau teatrul de operații în perioada pregătirii pentru misiune. Fiecare povestea așa cum își amintea, cum se așezase povestea în mintea lui. Marcel însă mereu le însoțea cu umor, cu farmec. Parcă abia așteptam să vedem locurile unde urma să ne petrecem șase luni din viață.

Acum, că suntem aici de trei luni, îl întreb pe Marcel - care cred că și-a dat seama, între timp, că voi scrie ceva despre el, că prea mult m-am interesat de soarta lui de azi-dimineață – ce-i lipsește cel mai mult de când a plecat de acasă. „Familia, copilul...”, îmi răspunde. „Acum vreau să comand ceva, de 1 iunie, să-i ajungă direct acasă. Un dragon, o mașinuță, mă mai gândesc.” Băiatul lui are o colecție de dragoni, Marcel una de doruri și amintiri. Din exerciții, aplicații, misiuni. Se pare că fiecare dintre ei este acum pe cale să completeze aceste colecții.


Maior Constantin Mireanu