Zbor în întunericul Africii

Este trecut de ora 18 și peste Mali s-a așternut noaptea. O lună plină, însoțită de câteva stele, ne veghează prima zi cu atribuții  în MINUSMA. După exercițiul de dimineață, fiecare își ocupă timpul cu sarcinile zilnice. Am intrat în pâine, cum se spune, primim raportările de seară din zona noastră de responsabilitate, cu locațiile de staționare peste noapte ale patrulelor și convoaielor. Totul se încadrează în rutina zilnică, nimic deosebit. Sintezele de informații păstrează nivelul amenințărilor la minim.

Un gând îmi trece iute prin minte... Nuuu! Nu are cum să mi se întâmple tocmai mie! Chiar în prima zi în serviciu, și pe timp de noapte! Un zâmbet îmi înflorește în colțul gurii: pentru asta am ales să fim aici! Să răspundem, în cel mai scurt timp, celor aflați în dificultate, ziua și noaptea.

Îmi pun documentele în ordine, când în cadrul ușii apare ofițerul de serviciu: Mâine dimineață, la ora 4, aveți decolarea! Mă ridic instinctiv în picioare și îl urmez în Centrul de Operații. Misiunea noastră?  Cercetarea  unei rute care urmează să fie străbătută de un convoi logistic, undeva la extremitatea de nord a zonei noastre de responsabilitate. Mobilizez echipajul pentru planificarea misiunii. În mai puțin de jumătate de oră, totul este pus la punct: traiectul până la obiectiv, procedurile de cercetare a zonei, planul de comunicații, combustibilul necesar, ultimele informații despre posibilele amenințări sunt procesate și stabilite rapid de echipaj și tura de serviciu. Facem o ultimă verificare.

Este trecut de ora 11 noaptea. Avem nevoie de odihnă. Îmi setez alarma la 3 dimineața și închid ochii, încercând să prind măcar trei ore de somn. Un ciripit de păsărele mă face să deschid ochii, dar e doar melodia alarmei la telefon, configurată după anotimp: acasă este primăvară!

Echipați complet și cu ultima actualizare de informații transmisă de colegii din Centrul de Operații, ne îndreptăm spre elicopter. De la depărtare, văd fascicule de lumină în jurul acestuia, semn că echipa tehnică este cu verificările pe terminate. În rest, totul este învăluit în întuneric, fiindcă iluminatul pe timpul nopții se păstrează la minimum.

După o scurtă verificare exterioară, urcăm în elicopter. Parcă nu este chiar atât de cald.  Motoarele, trezite din somn, tulbură liniștea nopții. Indicatoarele încep să prindă viață, ecranele se aprind, contactele sunt cuplate, stațiile radio sunt acordate pe frecvențele stabilite. Privirea îmi alunecă peste indicatoarele de bord. Totul este așa cum trebuie. În afară de temperatura exterioară: 30 de grade Celsius! La ora 4, dimineața...

O ultimă verificare a cabinei, cinci minute până la decolare. De data asta nu mai este un exercițiu. Apăs butonul de emisie și cer aprobare pentru rulaj și aliniere la pistă. Din turnul de control, o voce feminină, în limba engleză cu accent franțuzesc, ne aprobă rulajul și alinierea la pistă. Eliberăm frâna și astfel începe prima noastră misiune în teatrul de operații din Mali!

Avem aprobare, decolăm! Ajungem la punctul inițial al traiectului și respir adânc, parcă pentru prima dată de când am fost anunțat că vom pleca în misiune. Lăsăm în urmă luminile obosite ale orașului Gao și ne avântăm într-un întuneric adânc, diferit de acela cu care eram obișnuiți în țară. Mă uit o clipă pe lângă dispozitivul de vedere de timp de noapte, încercând din răsputeri să caut o lumină, măcar una, oricât de slabă. În zadar, întunericul Africii ne cuprinde și ne strânge ca într-o menghină. Aparatele de bord indică 180 de km/h, viteză calculată pentru a ajunge la timp la obiectiv. Mă uit la ceas, au trecut abia 10 minute de la decolare. Oftez în gând. Aproximativ o oră de zbor până la țintă. Cu coada ochiului parcurg cu repeziciune indicațiile din cabină.  Liniștea este întreruptă de vocea mecanicului de bord care, parcă citindu-mi gândurile, raportează scurt: La bord, totul normal! Îi dau de înțeles cu o înclinare ușoară a capului că l-am auzit. Cu toate că provenim din unități diferite, instrucția dinaintea dislocării în Mali își spune cuvântul, am ajuns să ne înțelegem din gesturi și priviri.

Zburăm cu aproximativ trei kilometri pe minut, într-un întuneric crunt, acompaniat de transport de nisip, care, pe alocuri, scade drastic vizibilitatea. Dar dispozitivele de vedere pe timp de noapte își îndeplinesc cu îndârjire misiunea: chiar dacă nu poți distinge cu ochiul liber, în fața noastră se așterne Africa, în nuanțe de alb și negru. Tehnologia cu infraroșu, aici, unde totul arde, la propriu, pe timp de zi, ne oferă o imagine clară a mediului înconjurător. Parcă mă uit la un program alb-negru al unui televizor de altădată. Drumuri șerpuite prin deșert, copaci răzleți, dromaderi care par a fi animale sălbatice, forme pătrățoase ce arată ca niște case, totul în alb și negru. Așa ni se prezintă Africa în prima noastră misiune.

Ajungem la obiectiv: un convoi staționat în mijlocul deșertului. Îl recunoaștem după formele mașinilor, care ies în evidență în contrast cu temperatura solului. Sunt primele mașini pe care le vedem de la decolare. Sunt dispuse în cerc, cu posturi de pază înaintate, tactică de apărare împotriva grupărilor teroriste.

Apropiindu-ne, observ la sol persoane care ne caută cu privirea în întuneric. Nu au cum să ne localizeze, decât după zgomot, pentru că luminile exterioare de navigație sunt stinse, iar în cabină iluminatul este redus la minimum. Intrăm în legătură radio cu ei, pentru confirmare. Simt bucurie în vocea celui care ne răspunde. Prezența elicopterelor, mai ales noaptea, le dă curaj, iar pe cei cu intenții ostile îi face să bată în retragere.

Timp de aproape o oră, cercetăm drumul ce va fi parcurs de convoi, până la limita noastră de responsabilitate. Din acel punct vor fi preluați de alți colegi, militari sub egida ONU, din detașamentul altei țări. Sistemele de observare de la bord, cât și cele cinci perechi de ochi din echipaj confirmă că nu este nicio mișcare ostilă în teren. Anunțăm că ruta este liberă și le urăm succes în continuare. Replica este la fel de relaxată. E un sentiment plăcut să știi că ai ajutat pe cineva, aici, în mijlocul pustietății.

Pornim către ceea ce va fi casa noastră pentru următoarele șase luni. Soarele se luptă să iasă câte puțin peste orizont, îmi ridic dispozitivele de vedere pe timp de noapte și, în sfârșit, văd Africa în toată splendoarea ei. Ne așteaptă încă o oră de zbor până la aterizare, pe timp de zi, în care, la fel de concentrați, descoperim o altă lume.

Este 7 dimineața, aterizăm. Motoarele își încetează miile de turații și suntem invadați de liniște. O liniște relaxantă. Inconștient, încalc canoanele distanțării fizice și strâng mâna fiecărui membru al echipajului. Nu avem nevoie de cuvinte. Pe chipul fiecăruia, zâmbetul larg și sincer acoperă oboseala nopții care a trecut.

Botezul Africii... Ne-am avântat în întuneric și ne-am întors pentru a descoperi lumina.