Reporter în inima Africii (I)
- Acasă
- Articole blog
- Misiuni externe
- Reporter în inima Africii (I)
Scena
Suntem într-o bază mică (cel puțin din spusele colegilor care au avut misiuni și în Afganistan și au termen de comparație), în care străbatem zilnic același drum de aproximativ 1 km, de la dormitor la sala de mese și apoi la zona operațională, unde se află biroul, hangarul și pista, timp în care căldura e un partener de drum nelipsit. Pe traseu, ne ies în cale militari suedezi, salvadorieni, irlandezi, danezi, belgieni, dar majoritatea germani. Ne salutăm discret din priviri sau jonglăm cu un “Good morning!/’mornin/ hello” în tot atâtea accente, aproape ca într-un oraș turistic european. Dar uniformele, clădirile modulare cu aspect industrial, zgomotul permanent al grupurilor electrogene și praful ar aduce rapid orice visător cu picioarele pe pământ… pe un pământ african secetos, care variază de la roșu la portocaliu sau bej tern, în funcție de felul în care razele soarelui reușesc sau nu să străpungă norul de praf permanent. Îmi aduc aminte cum, zilele trecute, în drum spre sala de mese, colega mea de cameră a exclamat încântată “Uite niște cumulus!”. Vorbea, clar, ofițerul specialist meteo din ea, căci zilele cu cer albastru și nori răzleți și pufoși sunt o raritate care aduce și meteorologilor nostalgii. În schimb ziua asta e călduroasă și prăfoasă ca atâtea altele.
Melanjul cultural e completat de contractorii civili, care la prima vedere fac notă discordantă, fiind singurii fără uniformă și cu aspect evident neeuropean. Bula de ignoranță culturală în care am trăit își spune cuvântul: nu putem decide, la prima privire, dacă ei sunt din India, Pakistan sau chiar localnici din Mali sau împrejurimi.
Scenariul
Programul pentru azi, aprobat în Ordinul de zi pe unitate se prezintă sec: „misiune de antrenament, transport și inserție/extracție trupe, în sprijinul partenerului german, în intervalul orar 10.00-12.00, cu elicopterele 14 și 83, pe ruta GAO-15 km XY-GAO.”
Aparate foto: verificat baterie, schimbat obiectiv. Scot vesta din dulap, o pun pe mine cu lateralele încă deschise și pornesc spre elicopter, mi se pare că sunt în întârziere. Am noroc, decolarea e puțin amânată, militarii germani au ajuns în zona noastră operațională și li s-a făcut deja briefingul. În hangar e forfota dinainte de zbor, pe masă sunt căști, arme, rucsaci. Aș fi vrut să îi prind înainte de echiparea completă, să le văd fețele, ochii, siguranța, experiența sau aroganța. Prea târziu, participanții și-au intrat deja în rol: ochelarii sunt puși, eșarfele acoperă orice zâmbet, totul e un zăngănit de arme, chingi, se dau ultimele indicații în engleză, se mai bea o gură de apă.
Pe băieții noștri îi recunosc după uniforme, dar tot mi-e greu să îi identific pe fiecare în parte, atunci când au echipament complet și nu li se vede nicio urmă de piele și, conform procedurii, au toate ecusoanele date jos. La un semn al piloților zăngănitul încetează, ne îndreptăm cu pași grăbiți spre elicopter. Aștept să urce ei, am timp să îmi găsesc la final un unghi cât mai bun pentru fotografiat. Băieții din cadrul Detașamentului Căutare-Salvare prin Luptă (DCSL), mereu câte doi în echipă, verifică dintr-o privire dacă toți oaspeții și-au ocupat scaunele potrivite și își iau locul binecunoscut, lângă ușă, cu picioarele afară pe scară. Privindu-i, mă duc mereu cu gândul la garguii din Notre Dame, cu poziția lor de veghe și felul în care supraveghează mișcările la sol, împietriți în concentrare. De data asta nu mai au mitralierele montate pe suport, dar strâng bine în mâini pușca automată.
Rotoarele vuiesc, mă lovește un aer fierbinte, îmi acopăr nasul cu eșarfa și cobor ochelarii pe nas. Tehnicul de bord (Oare câți ani are? Pare foarte tânăr) coboară și face inspecția de jur împrejurul matahalei de metal. Totul e în parametri. Ne mișcăm, vremea e bună, trecem de poartă în rulaj. Simt chinga metalică de asigurare tensionându-se, o mișcă colegul DCSL-ist pentru a-mi arăta cum elicopterul celălalt decolează în fața noastră. Mă întorc, am timp de două cadre și 3 secunde de filmare, după care îl pierd din vedere și simt cum ne ridicăm și noi.
Avem pasageri patru militari germani, și din curiozitatea lor abia reținută cu care privesc peisajul îmi dau seama că sunt la primul zbor cu elicopterul în Mali. Îmi fixez antifoanele pe urechi și mut toată atenția în afara aeronavei. Zona bazei e întinsă și familiară, ca un oraș industrial din containere, dar curțile interioare bine delimitate nu ne permit accesul peste tot. Nu știu de ce, mintea îmi fuge către un joc de tetris uriaș, combinat cu un labirint de șoareci.
Survolul
Viteza și înălțimea cresc, peisajul se sălbăticește văzând cu ochii. Chiar și dacă doar privești în afara bazei, peste gard (punctul de observare meteo oferă cea mai bună priveliște) prima surpriză plăcută o reprezintă plantele, petele de verde, care înăuntrul perimetrului impresionează inițial doar prin absență. Plantele atrag insectele și alte viețuitoare, așa că administrația germană a taberei a decis probabil că siguranța are prioritate înaintea esteticii și a oricărei urme de confort psihologic.
E aproape ora 10.30 și sunt puțin peste 40 de grade Celsius. Trecem, pe rând, peste întinderi de pământ portocaliu, nisip bej sau zone gri de piatră vulcanică. Șoseaua asfaltată am traversat-o de câteva minute, ceea ce înseamnă că singurele drumuri zărite de acum înainte vor fi cele de pământ bătătorit sau simple urme de roți prin praf. În pustietatea asta nisipoasă, urmele trecerii locuitorilor rezistă destul de mult timp, ca pașii pe zăpadă proaspăt ninsă, o zăpadă fierbinte și prăfoasă. Din loc în loc, o pungă de plastic fluturând de o creangă în mijlocul pustiului e, paradoxal, singura dovadă de civilizație.
De data asta nu m-am conectat la sistemul audio al elicopterului, așa că trebuie să rămân atentă la mișcările celor din cargo. Conform procedurii, știu că se va semnaliza cu 2-3 minute înainte de aterizare și debarcare și trebuie să mă asigur că nu le stau în cale pe partea prin care vor ieși din elicopter. Încă 15 minute de zbor, mă limitez la 100 de cadre, aștept zona populată a râului și aterizările în praf. Parcă ultimele ploi răzlețe au mai înverzit un pic malul Nigerului, aici e mereu vegetație și freamăt: turme de vaci africane, toate slabe, câțiva măgari, luntrii lungi pescărești pe apă, femei cu copii atârnați de gât, care spală rufele la râu și apoi le întind într-un mozaic de culori, pe iarbă și pe nisip, la uscat. Elicopterele noastre par parte din peisaj, locuitorii ne aruncă o privire și apoi își văd mai departe de toropeala lor sau de muncă, unii ridică mâinile în semn de salut. Păsările de metal sunt și pentru ei un vis zgomotos de zbor. Când nu te aștepți, apare la orizont câte o motoretă supraîncărcată sau căruțe trosnind, pline cu piatră sau pământ galben, târâte de măgari toropiți și împinse de copii. Aici copiii, după ce își dezleagă brațele de gâtul mamei, muncesc la făcut chirpici și se distrează apoi în bălțile nămoloase de lângă Niger.
Text/foto: Lt. Mirela Vîță
Suntem într-o bază mică (cel puțin din spusele colegilor care au avut misiuni și în Afganistan și au termen de comparație), în care străbatem zilnic același drum de aproximativ 1 km, de la dormitor la sala de mese și apoi la zona operațională, unde se află biroul, hangarul și pista, timp în care căldura e un partener de drum nelipsit. Pe traseu, ne ies în cale militari suedezi, salvadorieni, irlandezi, danezi, belgieni, dar majoritatea germani. Ne salutăm discret din priviri sau jonglăm cu un “Good morning!/’mornin/ hello” în tot atâtea accente, aproape ca într-un oraș turistic european. Dar uniformele, clădirile modulare cu aspect industrial, zgomotul permanent al grupurilor electrogene și praful ar aduce rapid orice visător cu picioarele pe pământ… pe un pământ african secetos, care variază de la roșu la portocaliu sau bej tern, în funcție de felul în care razele soarelui reușesc sau nu să străpungă norul de praf permanent. Îmi aduc aminte cum, zilele trecute, în drum spre sala de mese, colega mea de cameră a exclamat încântată “Uite niște cumulus!”. Vorbea, clar, ofițerul specialist meteo din ea, căci zilele cu cer albastru și nori răzleți și pufoși sunt o raritate care aduce și meteorologilor nostalgii. În schimb ziua asta e călduroasă și prăfoasă ca atâtea altele.
Melanjul cultural e completat de contractorii civili, care la prima vedere fac notă discordantă, fiind singurii fără uniformă și cu aspect evident neeuropean. Bula de ignoranță culturală în care am trăit își spune cuvântul: nu putem decide, la prima privire, dacă ei sunt din India, Pakistan sau chiar localnici din Mali sau împrejurimi.
Scenariul
Programul pentru azi, aprobat în Ordinul de zi pe unitate se prezintă sec: „misiune de antrenament, transport și inserție/extracție trupe, în sprijinul partenerului german, în intervalul orar 10.00-12.00, cu elicopterele 14 și 83, pe ruta GAO-15 km XY-GAO.”
Aparate foto: verificat baterie, schimbat obiectiv. Scot vesta din dulap, o pun pe mine cu lateralele încă deschise și pornesc spre elicopter, mi se pare că sunt în întârziere. Am noroc, decolarea e puțin amânată, militarii germani au ajuns în zona noastră operațională și li s-a făcut deja briefingul. În hangar e forfota dinainte de zbor, pe masă sunt căști, arme, rucsaci. Aș fi vrut să îi prind înainte de echiparea completă, să le văd fețele, ochii, siguranța, experiența sau aroganța. Prea târziu, participanții și-au intrat deja în rol: ochelarii sunt puși, eșarfele acoperă orice zâmbet, totul e un zăngănit de arme, chingi, se dau ultimele indicații în engleză, se mai bea o gură de apă.
Pe băieții noștri îi recunosc după uniforme, dar tot mi-e greu să îi identific pe fiecare în parte, atunci când au echipament complet și nu li se vede nicio urmă de piele și, conform procedurii, au toate ecusoanele date jos. La un semn al piloților zăngănitul încetează, ne îndreptăm cu pași grăbiți spre elicopter. Aștept să urce ei, am timp să îmi găsesc la final un unghi cât mai bun pentru fotografiat. Băieții din cadrul Detașamentului Căutare-Salvare prin Luptă (DCSL), mereu câte doi în echipă, verifică dintr-o privire dacă toți oaspeții și-au ocupat scaunele potrivite și își iau locul binecunoscut, lângă ușă, cu picioarele afară pe scară. Privindu-i, mă duc mereu cu gândul la garguii din Notre Dame, cu poziția lor de veghe și felul în care supraveghează mișcările la sol, împietriți în concentrare. De data asta nu mai au mitralierele montate pe suport, dar strâng bine în mâini pușca automată.
Rotoarele vuiesc, mă lovește un aer fierbinte, îmi acopăr nasul cu eșarfa și cobor ochelarii pe nas. Tehnicul de bord (Oare câți ani are? Pare foarte tânăr) coboară și face inspecția de jur împrejurul matahalei de metal. Totul e în parametri. Ne mișcăm, vremea e bună, trecem de poartă în rulaj. Simt chinga metalică de asigurare tensionându-se, o mișcă colegul DCSL-ist pentru a-mi arăta cum elicopterul celălalt decolează în fața noastră. Mă întorc, am timp de două cadre și 3 secunde de filmare, după care îl pierd din vedere și simt cum ne ridicăm și noi.
Avem pasageri patru militari germani, și din curiozitatea lor abia reținută cu care privesc peisajul îmi dau seama că sunt la primul zbor cu elicopterul în Mali. Îmi fixez antifoanele pe urechi și mut toată atenția în afara aeronavei. Zona bazei e întinsă și familiară, ca un oraș industrial din containere, dar curțile interioare bine delimitate nu ne permit accesul peste tot. Nu știu de ce, mintea îmi fuge către un joc de tetris uriaș, combinat cu un labirint de șoareci.
Survolul
Viteza și înălțimea cresc, peisajul se sălbăticește văzând cu ochii. Chiar și dacă doar privești în afara bazei, peste gard (punctul de observare meteo oferă cea mai bună priveliște) prima surpriză plăcută o reprezintă plantele, petele de verde, care înăuntrul perimetrului impresionează inițial doar prin absență. Plantele atrag insectele și alte viețuitoare, așa că administrația germană a taberei a decis probabil că siguranța are prioritate înaintea esteticii și a oricărei urme de confort psihologic.
E aproape ora 10.30 și sunt puțin peste 40 de grade Celsius. Trecem, pe rând, peste întinderi de pământ portocaliu, nisip bej sau zone gri de piatră vulcanică. Șoseaua asfaltată am traversat-o de câteva minute, ceea ce înseamnă că singurele drumuri zărite de acum înainte vor fi cele de pământ bătătorit sau simple urme de roți prin praf. În pustietatea asta nisipoasă, urmele trecerii locuitorilor rezistă destul de mult timp, ca pașii pe zăpadă proaspăt ninsă, o zăpadă fierbinte și prăfoasă. Din loc în loc, o pungă de plastic fluturând de o creangă în mijlocul pustiului e, paradoxal, singura dovadă de civilizație.
De data asta nu m-am conectat la sistemul audio al elicopterului, așa că trebuie să rămân atentă la mișcările celor din cargo. Conform procedurii, știu că se va semnaliza cu 2-3 minute înainte de aterizare și debarcare și trebuie să mă asigur că nu le stau în cale pe partea prin care vor ieși din elicopter. Încă 15 minute de zbor, mă limitez la 100 de cadre, aștept zona populată a râului și aterizările în praf. Parcă ultimele ploi răzlețe au mai înverzit un pic malul Nigerului, aici e mereu vegetație și freamăt: turme de vaci africane, toate slabe, câțiva măgari, luntrii lungi pescărești pe apă, femei cu copii atârnați de gât, care spală rufele la râu și apoi le întind într-un mozaic de culori, pe iarbă și pe nisip, la uscat. Elicopterele noastre par parte din peisaj, locuitorii ne aruncă o privire și apoi își văd mai departe de toropeala lor sau de muncă, unii ridică mâinile în semn de salut. Păsările de metal sunt și pentru ei un vis zgomotos de zbor. Când nu te aștepți, apare la orizont câte o motoretă supraîncărcată sau căruțe trosnind, pline cu piatră sau pământ galben, târâte de măgari toropiți și împinse de copii. Aici copiii, după ce își dezleagă brațele de gâtul mamei, muncesc la făcut chirpici și se distrează apoi în bălțile nămoloase de lângă Niger.
Text/foto: Lt. Mirela Vîță