Ai noștri repară orice!

De la primele ore, la Elementul Național de Sprijin, în fața atelierului mentenanță, mașinile tactice își așteaptă rândul pentru revizie. Din cauza prafului în exces, a temperaturilor extreme, a drumurilor cu denivelări precum și a misiunilor pe care le îndeplinesc, chiar și aceste mașini, care par imposibil de distrus, așa, la o primă vedere, trebuie întreținute atent. Iar colegii noștri sunt pasionați de ceea ce fac. Nu de puține ori i-au uimit pe americani prin ușurința cu care găsesc soluții simple la probleme complexe, cu priceperea și inspirația de care dau dovadă în situații grele. Ai noștri, cum s-ar spune, repară orice.

Prima impresie, pe platou, este că un uscător de păr uriaș suflă peste tot pământul. Simți brusc un fel de frison, atunci când ieși din clădire, în mijlocul zilei. Plămânii par să ia și ei foc, nările se usucă. Doar pe latura de nord a bazei localnicii muncesc, în hainele lor lungi, de culoarea nisipului galben, împietriți într-o lume, parcă aceeași dintotdeauna. Uneori ne fac cu mâna.

Un vânticel abia simțit plimbă straturile fierbinți de aer, le rostogolește, adormind orice vietate, până și insectele care până acum erau peste tot. Le mai vezi doar seara. Atunci ies și un fel de șopârle foarte mici ori broaște camuflate atât de bine că tresari atunci când îți sar la câțiva centimetri de picior, de ai impresia că ți s-a desprins o parte din bocanc.

Descopăr, după doar câteva minute de filmare, că aparatul știe să afișeze o avertizare de temperatură înaltă, un termometru ciudat care tot pâlpâie, despre a cărui existență nu aveam nicio idee. Mă gândesc că se poate opri în orice moment. Și chiar dacă se întâmplă acest lucru, aici, în teatrul de operații timpul are cumva altă valoare. Cum glumea un civil american, spunând, referitor la data și ora următoarei întâlniri: „aici mă găsiți până în septembrie, nu prea am unde mă duce, vă aștept oricând.” Acest sentiment de prizonierat, de rutină până la cele mai mici amănunte, sporit de măsurile luate împotriva pandemiei, urmărește pe fiecare, așa că e mai bine să nu te gândești. Sau să-ți spui când te trezești, precum specialistul care a venit dimineață să verifice senzorul de incendiu, „o altă zi în paradis”.

Ignor, așadar, termometrul de pe afișaj și filmez cum se scurge un fir de apă maronie dintr-un grilaj al unei mașini de luptă. Maistrul militar clasa a II-a Valentin Codrea curăță filtrele, strânge șuruburile conductelor de aer condiționat, trage de fiecare componentă în parte, o verifică, apoi scoate filtrul de aer și-l suflă la compresor. O mică tornadă se formează în spatele atelierului. Filtrul, cât o găleată de zece litri, revine la culoarea din fabrică. Codrea îl montează la loc. „Sunt tot mașini”, îmi spune. „Principiile sunt aceleași, ca la orice altă mașină. Doar că aici sunt mai expuse.” Cât despre temperatură, Valentin Codrea spune că nu-l deranjează prea tare, s-a obișnuit. Știa unde vine, cunoștea condițiile de lucru. 

În atelier, concentrat asupra unui multimetru digital, caporalul Cristian Iancu măsoară tensiunea la bornele unui far. „Se pare că e blocul de lumini”, spune Iancu și îl roagă din nou pe șofer să aprindă și să stingă succesiv farurile. Înlocuiește ce trebuie înlocuit, măsoară din nou, după care montează sistemul de iluminare. Șuruburile scârțâie, uscate și ele, iar sunetul este cel al unei crete pe o tablă de sticlă, cum era pe vremuri. Apoi, caporalul deschide capota și verifică uleiul din motor, din cutia de viteze, lichidul de răcire. „Totul este în regulă. Nu-i un mediu foarte prietenos pentru mașini, adică nu e chiar lumea lor, dar încercăm să le menținem într-o stare foarte bună. Depindem de ele, tot timpul, ziua, noaptea. Și pot spune că rezistă foarte bine. Cu toate operațiunile făcute la termen, mașinile nu întâmpină probleme.”

La câțiva pași mai încolo, maistrul militar clasa a II-a Edi-Marian Miriță lucrează la o mașină tactică care se află pe rampă. Maistrul militar trage de o sfoară cu toată forța și motorul fixat pe un suport, lângă o butelie de apă, pornește cu un zgomot strident, pe frecvență înaltă. Este o pompă specială, pentru spălat diferite componente ale mașinilor. Presiunea apei adună nisipul strâns în radiatoare și îl varsă într-un mic pârâiaș care seacă aproape instantaneu. Îmi explică pe îndelete operațiunea, ce trebuie făcut unei astfel de mașini, astfel încât cei care le operează să se simtă în siguranță pe timpul misiunilor.

Plutonierul-adjutant Eduard-Victor Profir, șeful atelierului mentenanță, supraveghează activitățile. „Personalul atelierului mentenanță se ocupă, în special, cu întreținerea mașinilor tactice, îmi spune. Principalele cauze pentru care mașinile ajung aici sunt problemele apărute la instalația de aer condiționat, la conductele acestei instalații, mai exact, care, din cauza vibrațiilor, se slăbesc și pierd freonul din instalație. Indiferent cât de modernă ar fi tehnica, mașinile tot se strică. Aici condițiile sunt mai dure, drumurile nu sunt foarte bune, este foarte mult praf, așa că apar și defecțiunile. Oamenii sunt însă foarte bine pregătiți, avem specialiști care au mai fost în misiuni, care au mai lucrat cu astfel de autovehicule, prin urmare nu este ceva străin. Cât privește relația cu americanii, aceștia ne ajută foarte mult, mai ales în problemele complexe, cum ar fi cele de diagnoză. Ne furnizează piese pentru aceste mașini, discutăm despre defectele apărute. Fără ei nu am fi putut să ne facem treaba atât de bine.”

Americanii despre care vorbește adjutantul Profir sunt chiar acolo, în atelier, la momentul când iau interviurile. Nu este prima dată când îi zăresc. Le face plăcere să lucreze cu românii, chiar să socializeze, să spună glume, uneori să bea cafeaua împreună.

Doug Winchester, specialist în diagnoza armamentului, colaborează cu militarii noștri de aproape șase luni și spune că românii formează una dintre cele mai unite, muncitoare și loiale echipe pe care a văzut-o vreodată. „Una dintre cele mai frumoase experiențe cu această echipă, pentru care aș vrea să le mulțumesc tuturor, este că m-am simțit cu adevărat acceptat, alături de prietenii mei Rudi și Chris. Pentru mine este prima dată când lucrez cu români și pot spune că este o experiență grozavă.”

Îl întreb cum i se par colegii noștri și pe Chris Morris, specialist în diagnoza tehnicii auto. Se ridică de la masă foarte bine dispus și începe în același ton pozitiv: „Românii sunt foarte simpatici. Am petrecut momente frumoase împreună, reparând mașini, discutând. M-au învățat o grămadă de lucruri, i-am învățat și noi pe ei. Mâncarea voastră este grozavă, am fost invitat de câteva ori să mâncăm împreună. Este cu adevărat o binecuvântare. Ne respectăm și ne ajutăm reciproc. Pot spune și câteva cuvinte în română, câteva expresii uzuale, folosite zilnic, precum Bună dimineața!, Bună seara!, Ce faci?, Mulțumesc!”

Pe Rudiger Strebeck, specialistul în controlul calității, îl știam dintr-un reportaj video al maiorului Bogdan Oproiu. În acel film, care era despre o masă tradițională românească în Kandahar, anul trecut, Rudiger părea foarte încântat. Tocmai mâncase mici și o iahnie de fasole. Îi spun că l-am văzut la televizor și începem conversația. „Suntem aici și ne susținem partenerii în orice fel de problemă. De la instructaj pe anumite probleme tehnice, diagnoză, mentenanță. Oamenii sunt minunați! Este al patrulea detașament românesc cu care lucrez și pot spune că sunt grozavi. Învățăm unii de la alții o mulțime de lucruri, de la proceduri de acțiune, până la cuvinte din limba fiecăruia sau obiceiuri. Cel mai mult iubesc camaraderia cu acești oameni. Sunt foarte prietenoși. Și am ajuns să împărțim aproape totul, ceaiul, cafeaua, prânzul, dar și poveștile personale, de viață.”

De fapt, opinii ca acestea am mai auzit aici, în Afganistan. Este un lucru bun atunci când militari ai altor armate vin în tabăra noastră, se simt ca între prieteni, se bucură de respect și răspund, la rândul lor, cu aceeași măsură.

În scurt timp, atelierul rămâne gol. Mașinile tactice pleacă, una câte una. Vor reveni peste 11 zile la o nouă revizie. Până atunci însă activitățile continuă!