Experiența de rezervist voluntar – ocazia de a transforma un vis în realitate

Deși, încă din copilărie, de când așteptam în fiecare an cu nerăbdare parada de Ziua Națională cu inima bătându-mi pe în ritmul tobei, m-am simțit atrasă de tot ceea ce presupune armata, de valorile și principiile pe care aceasta le insuflă, nu mi-am imaginat însă niciodată că aș putea ajunge la un moment dat să îmbrac uniforma militară și să trăiesc cu atâta intensitate emoția depunerii jurământului.

Întotdeauna am trăit cu impresia că a fi militar presupune să ai abilități fizice și tehnice extraordinare (inspirată fiind cu siguranță de filmele de profil) și că o persoană „normală” ca mine, de „un metru jumate’ cu tot cu tocuri”, care uneori are nevoie de ajutor să poată desface o cutie de conserve nu ar avea nici o șansă să ajungă acolo.

Între timp, am înțeles că armata nu este doar despre artilerie și tancuri și că, deși există  anumite criterii care trebuie îndeplinite și o serie de probe de evaluare (cum este și firesc de altfel), acestea nu sunt de domeniul fantasticului și poți deveni militar chiar dacă nu ai aptitudini la nivel de Rambo sau Super Woman. Îți poți servi patria și fără a te afla în prima linie dacă îți dorești cu adevărat acest lucru și dacă ești dispus să dai tot ceea ce este mai bun în tine.

Despre programul rezerviștilor voluntari am aflat de la televizor, de la o emisiune de știri și am simțit imediat că aceasta este șansa mea de a-mi demonstra că pot transforma un vis în realitate și de a face ceva care să conteze cu adevărat, atât pentru mine cât și pentru țara mea.

Am realizat încă de la început faptul că această decizie implică o serie de riscuri pe care va trebui să mi le asum: în primul rând, am conștientizat că în caz de mobilizare la apariția unei situații de urgență voi deveni militar activ, voi renunța la tot ceea ce înseamnă viața mea de zi cu zi și mă voi expune unui real pericol, apoi eventualele probleme la locul de muncă generate de absența mea pe durata instrucției inițiale și ulterior a instruirii anuale cât și pierderile din punct de vede material pe perioada suspendării contractului de muncă.

După ce am pus în balanță atât aspectele pro cât și pe cele contra, m-am hotărât că cel este mai important este să îmi ascult inima.

Drept urmare, m-am prezentat la Centrul Militar Sector 6 București în vederea înscrierii în program. Am avut norocul de a întâlni aici oameni deschiși și binevoitori, care deși erau și ei încă în curs de informare, mi-au explicat cât au putut de bine ceea ce presupune acest proces.

Având în vedere faptul că am terminat Facultatea de Relații Economice Internaționale și că activitatea mea profesională s-a desfășurat întotdeauna în domeniul administrativ (în prezent gestionez departamentul de recunoaștere profesională din cadrul Colegiului Medicilor Veterinari), cea mai bună opțiune pentru mine ca și armă a fost logistica. 

La departajarea candidaților în funcție de punctajul obținut la probele de evaluare nu am obținut postul de ofițer pentru care optasem inițial și am acceptat să merg pe a doua variantă - ca și subofițer.

Perioada de instrucție am desfășurat-o la Școala de Aplicație pentru Logistică “General Constantin Zaharia” din Chitila. Acolo am trăit cele mai intense 10 săptămâni din viața mea.

Deși la început cadrele din școală au avut o atitudine reticentă și rezervată față de noi, pe măsură ce au ajuns să ne cunoască pe fiecare în parte, aceasta s-a schimbat în mod vizibil. Au făcut tot posibilul ca în timpul scurt pe care l-am avut la dispoziție să ne ofere cât mai multe informații și ne-au ajutat să ne adaptăm la tot ceea ce presupune mediul militar.

Pentru mine, întreaga experiență a constituit o provocare din toate punctele de vedere: de la trezitul cu noaptea în cap (eu nefiind deloc o fire matinală), la mânuitul armamentului care îmi zdrelea de fiecare dată degetele până la sânge, la instrucția de front, la sectoare (cu această ocazie am învățat și să greblez), până la participarea la tragerile din poligon. Dar am reușit. Am depășit fiecare obstacol în parte și mi-am învins temerile. Nimic nu este imposibil dacă îți dorești cu adevărat să reușești.

Cel mai greu moment mi s-a părut proba de aruncare cu grenada (cea reală, în poligon). În acele clipe mi-a trecut prin fața ochilor întreaga viață dar în același timp am experimentat și un sentiment incredibil de împlinire și satisfacție că am reușit să ajung până acolo.

În schimb, pregătirea de specialitate a fost partea cea mai ușoara a programului. Ținând cont de faptul că majoritatea noțiunilor îmi erau familiare, am reușit să asimilez materia într-un timp foarte scurt Sinceră să fiu, a fost singura etapă din întregul program la care chiar nu am simțit nici o urmă de stres și care a trecut și cel mai repede.

De departe, cel mai încărcat de emoții a fost momentul jurământului – încununarea tuturor eforturilor noastre de până atunci și totodată finalul unei perioade extraordinare și despărțirea de colegii alături de care am trăit atâtea momente unice.
 
Am avut ocazia de a cunoaște oameni din medii sociale diferite, cu povești de viață extraordinare, de la fiecare având câte ceva de învățat. Am râs și am plâns împreună, s-au legat prietenii, ne-am susținut unii pe alții în momentele grele și ne-am bucurat pentru reușitele fiecăruia dintre noi.

Pot spune cu mâna pe inimă că a fost o experiență incredibilă, cu trăiri intense și satisfacții extraordinare, din care nu regret nici un minut Am avut de învățat extrem de multe, mi-am dezvoltat abilitățile deja existente și am deprins altele noi. Mi-am testat și am reușit să îmi depășesc limitele și sunt foarte mândră de asta.
 
Cred însă că cel mai important este faptul că mi-am consolidat încrederea în mine și am ajuns la convingerea că dacă îmi doresc ceva din tot sufletul pot depăși toate obstacolele pentru a obține ceea ce mi-am propus. De asemenea, am realizat faptul că niciodată nu este prea târziu pentru a-ți urma un vis și pentru a-l transforma în realitate.
Cei apropiați îmi spun mereu că această experiență m-a schimbat, că am devenit mult mai optimistă, mai încrezătoare și totodată mai fermă și stăpână pe mine.

Singura mea dezamăgire este aceea că am întâlnit pe acest drum și persoane care s-au înscris în program din motive greșite, punând mai presus de orice interesele materiale și ignorând ceea ce presupune de fapt voluntariatul. Din păcate, prin atitudinea și acțiunile lor, cauzate de diverse nemulțumiri, riscă să păteze renumele acestui întreg corp militar. Există într-adevăr o serie de aspecte administrative și legislative care trebuie și pot fi îmbunătățite pentru ca această inițiativă să își poată atinge scopul. Sunt sigură însă că acestea se vor remedia pe măsură ce programul va evolua.

Sper însă ca pe viitor toți cei care vor dori să intre în rândurile rezerviștilor voluntari să se documenteze serios în prealabil și să se gândească bine înainte la motivația care îi determină să facă acest pas. Un lucru care nu este făcut în primul rând din pasiune nu are cum să ofere satisfacții reale!