Misterele Bazei KAF III

Despre reguli, management și bună cuviință
 
Am început mai mult dintr-o joacă, așa cum se întâmplă cu mai toate problemele serioase, Misterele Bazei KAF, o serie de reportaje din culisele bazei aeriene Kandahar, în care au trăit, din 2001 până în prezent, zeci de mii de oameni din toată lumea, militari din NATO și din afara Alianței, civili specializați în diferit meserii, afgani care și-au găsit un loc de muncă aici. Au luptat, au suferit, cei mai vechi și-au trăit tinerețea aici, unii nu s-au mai întors niciodată acasă. O bază militară de mărimea unui oraș de la noi, unde în prezent trăiesc mii de oameni, un loc care continuă să fascineze prin complexitatea lui, prin felul impecabil în care funcționează aici, în deșert.
„Dacă oamenii ar putea să vadă mai multe din câte se întâmplă în această bază, cred că am fi un bun exemplu pentru întreaga societate”, îmi spunea de curând un coleg.  Și îi dau dreptate. Venind dintr-o lume în care regula se bâlbâie îndelung până să fie înțeleasă, aplicată, respectată și apoi, eventual, anulată, este uimitor, îmbucurător chiar să vezi că se poate ca oamenii să înțeleagă, să respecte și să aplice, fără excepție, o anumită conduită, să poarte mască de protecție respiratorie la sălile de mese (deși este un pic impropriu să le mai spun săli de mese, dat fiind faptul că nimeni nu mai mănâncă în interior, doar ne luăm mâncarea și plecăm), să respecte regulile de distanțare socială, de igienă, de trafic, programul orar, ținuta etc.

Și toate acestea se întâmplă fără discuții suplimentare, negocieri, teorii ale conspirației ori proteste mai mult sau mai puțin argumentate. Efectele benefice se pot vedea cu ușurință.
Personal, mi se pare firesc ca atunci când un soldat îți cere legitimația la intrarea în sala de mese, să respecți acest lucru, indiferent de naționalitate, de statut, de grad, de funcție, iar dacă refuzi, să nu fii lăsat să intri. Pe fața unora dintre ei chiar am văzut un soi de stânjeneală, când erau nevoiți să refuze accesul unui grad superior, așa cum am citit și pe fața unora cu grade mai mari o nemulțumire vizibilă că sunt opriți de un soldat. Dar, se întâmplă. Aceleași lucru l-am mai văzut într-o bază militară americană din sudul Italiei. Puteai să ai toate stelele cerului pe umăr, dacă nu aveai cardul potrivit de acces, nu intrai. Un soldat cu un câine de pază se ocupa de acest lucru. Și, cumva, mi s-au părut adevărate lecții de modestie, atunci când am văzut persoane de rang înalt care nu țineau cu orice preț să-și facă simțită prezența atunci când apăreau, comportându-se admirabil și încercând, mai degrabă, să treacă neobservate.
Săptămâna trecută am făcut o nouă vizită de documentare în anumite zone din bază mai puțin cunoscute celor care trăiesc aici. Ba chiar, la un moment dat, într-o discuție, o doamnă care lucrează de 9 ani în KAF spunea că nici măcar nu bănuia ce se ascunde după anumite ziduri.

Așadar, curiozitatea ne-a îndemnat să aflăm de unde vin toate: curent electric, purificarea apei uzate și transportul ei la diferite facilități, aer condiționat, mentenanță pentru autovehicule, construcții, amplasamente, aprovizionare cu alimente, prepararea și servirea hranei, servicii medicale complexe, inclusiv neurochirurgie, asigurate într-un spital care arată spectaculos etc.
Așa am ajuns, după ce am obținut o serie de aprobări, la David Stallard, manager de proiect în Kandahar. El coordonează cele enumerate mai sus și multe altele. Când ne-am întâlnit pentru un interviu, colega mea, locotenentul Alexandra Nebunu, i-a oferit din partea Elementului Național de Sprijin drapelul României, pe care, mai apoi, la a două întâlnire, l-am văzut afișat la loc de cinste, în biroul său. Omul despre care știam că a participat la instalarea de baze militare în Irak, Afganistan, Kuweit, care a participat la misiuni în fosta Iugoslavie, Albania, Macedonia, care a implementat și a coordonat proiecte uneori chiar sub focul direct sau indirect al inamicului, stătea acum în fața noastră. Și nu am putut să-mi rețin uimirea pentru modestia și buna-cuviință, atât de evidente. Atitudinea fermă, dar profund umană și simplitatea cu care ni se adresa nouă sau subordonaților nu te-ar fi trimis deloc cu gândul că a avut, la un moment dat, în Irak, Kuweit și Afganistan, în 2007 – 2008, 65 000 de subordonați și 120 de facilități de care răspundea, gestionând bugete de ordinul a miliarde de dolari. Mi-am dat seama încă o dată că atunci când ești pe deplin conștient de propriile calități nu simți nevoia să le arăți cu orice preț, să le expui, să le strigi în gura mare, lucru observat la mai multe personalități cărora ne-am adresat de-a lungul acestor documentări de presă.

Așadar, începem filmările chiar din sediul DynCorp din baza KAF, unde managerul ne prezintă personalul, implicațiile fiecăruia, responsabilitățile. Peste tot oameni relaxați, siguri pe ei, profesioniști.
Apoi mergem la centrala de purificare a apei uzate, un adevărat laborator, situat pe un perimetru de dimensiunile unui teren de fotbal, pe care se află mai multe clădiri și tancuri de apă. Totul este impresionant. Parcurgem în viteză fluxul tehnologic, de la intrarea apei reziduale în instalație până la testarea ei cu tot felul de reactivi, la final, când este gata pentru utilizare chiar la prepararea hranei.
„Am crescut printre militari, tatăl meu este în rezervă”, începe povestea David Stallard. „M-am născut în Germania apoi am plecat în SUA. Am crescut ca un copil de militar, printre militari, după care mi-am servit și eu țara, petrecând 8 ani în marină. Am vrut să continui să lucrez pentru țara mea, în calitate de contractor. Așadar am fost în Albania, în Kosovo, în Macedonia de Nord, apoi, în 2003, am plecat în Irak, unde am stat până în 2012. După un an de pauză am intrat în DynCorp. A fost o călătorie ca un roller coaster, dar îmi place ceea ce fac, cred că asta îmi dă și acum putere să continui, iar familia îmi oferă tot sprijinul.”

Despre David Stallard reușisem să aflăm câteva informații din presă. Și câteva păreri ale celor care l-au cunoscut în momente dificile, publicate tot pe Internet. De acolo aflăm că reușea de fiecare dată să gestioneze o situație de criză, să-și mențină calmul, să intervină cu umor în situații critice și să ducă misiunea la bun sfârșit. Lucrând de atâția ani doar în zone ostile, își amintește:
„Eram într-un convoi, ne deplasam de la Al Asad către Fallujah, în Irak, când am fost atacați. A fost o situație destul de înfricoșătoare. Am fost, apoi, în multe situații de atacuri complexe cu rachete, chiar și aici, în Kandahar. Sigur, nu am fost în prima linie, acolo au fost militarii. Dar, cel mai înfricoșător pentru mine rămâne totuși acel atac al convoiului din Irak. O secvență însă mai puternică, la care m-am gândit mult timp după și care mi-a dat un impuls să continui a fost atunci când eram în Kosovo și lucram cu o echipă de construcții la o biserică ortodoxă. Orașul era traversat de un râu, care avea un pod, și o mulțime de copii se jucau pe partea stângă a podului. O mamă cu un copilaș treceau pe pod. Copilul plângea foarte tare, pentru că ar fi vrut și el să înoate. Atunci am întrebat interpretul care era de fapt problema. Copilul era sârb, iar cei care se jucau în apă erau albanezi. De aceea mama lui nu-l lăsa. Drama acelui copil a fost ca un impuls care m-a mânat mereu să încerc să fac lumea mai bună. Și nu este un mod mai măreț de a face asta decât să sprijin femeile și bărbații din Armata SUA și pe cei din forțele Coaliției, iar România este unul dintre acești parteneri.”
După o viață petrecută prin baze militare, David Stallard ar lua-o oricând de la capăt, fără nicio reținere. A simțit mereu sprijinul familiei și, la rândul său acordă sprijin celor care vin din toată lumea să lucreze aici. „În Afganistan, cel mai mult am răspuns de 55 de amplasamente, cu angajați din 31 de țări, din întreaga lume. Învăț câte ceva din fiecare cultură, împărtășim experiențe, lucrăm împreună, astfel încât să nu existe ceva ce nu am putea rezolva. Uneori este de-a dreptul provocator să vezi cât suntem de diferiți, prin culturile noastre, dar satisfacțiile sunt mereu foarte mari.”

Cât despre militarii români, pe care îi cunoaște din 2009, spune că situația nu este cu nimic diferită de cea trăită cu americanii ori cu orice altă naționalitate.
„Sunt foarte profesioniști, foarte atenți. De multe ori angajații noștri au fost acolo unde vă desfășurați activitatea, atunci când au fost solicitați, Au avut mereu relații foarte bune cu românii. Sunteți aici să îndepliniți aceeași misiune pe care SUA o îndeplinesc, așadar vă sprijinim logistic în același fel în care o facem cu ai noștri. Suntem o mare familie.”
Spuneam că am început această documentare despre KAF mai degrabă din curiozitate, dar acum o întreagă echipă ne sprijină pentru realizarea unor filmări în locuri interesante, pe care ne-am dorit să le descoperim și să le facem cunoscute. Așadar, vom continua cu povești despre cum se purifică apa în mijlocul deșertului, cum este să prepari hrană pentru câteva mii de oameni, ce se întâmplă cu cele 25-30 de tone de gunoi rezultate zilnic, cum se produce curentul electric și altele. Misterele Bazei KAF vor fi, în curând, sub ochii dumneavoastră.
 
maior Constantin Mireanu, locotenent Alexandra Nebunu