Ajutorul din umbră

Constantin Mireanu · 13.08.2020
Veți vedea când veți ajunge ofițeri!, ni se spunea adesea în academie. Nimeni nu se va mai ocupa de voi, de nevoile voastre, așa cum se întâmplă aici, să vă aloce la drepturi, să vă asigure transport, cazare, haine etc. Bucurați-vă acum, cât puteți! Auzeam destul de des aceste lucruri care, în parte, aveau să fie confirmate ulterior.
Până când am venit prima dată în Afganistan, acum 11 ani. Cineva se ocupase de cazare, de planificarea zborurilor intra-teatru, de echipament tactic, de legitimații și de multe altele. Sigur, am avut și experiența de a folosi vesta tactică pe post de pernă, generată însă de situații cu totul particulare.
A doua oară, în 2014, a fost și mai complicat, pentru că am călătorit aproape în toate bazele militare de aici, mai ales acolo unde existau Forțe pentru Operații Speciale. Atunci m-am întrebat pentru prima dată cu adevărat cine sunt acei oameni din umbră, care se asigură ca misiunea noastră să se desfășoare în cele mai bune condiții? Cine organizează și planifică, aproape neștiut, fiecare pas pe care noi aveam să-l facem pe pământ afgan? Mi-am răspuns la acea vreme doar parțial, fără să mă gândesc măcar o secundă că, la un moment dat, voi face parte din Elementul Național de Sprijin, detașamentul care se ocupă de sprijinul logistic al structurilor românești prezente în Teatrul de Operații din Afganistan.
 
Miezul nopții. Au aterizat, dar mai durează până ajung!, spune un coleg. Sunt la spital, au intrat la testare. Minutele se scurg greu și pentru noi. Aproape că nu vreau să mă gândesc la colegii care sosesc, aflați de mai bine de două zile pe drum.
În tabăra Elementului Național de Sprijin, într-un loc special amenajat, în aer liber, proiectorul afișează pe un ecran procedurile de acțiune în teatrul de operații din Afganistan, pentru diferite situații, tactice sau medicale. În partea de sus a ecranului, ofițerul de stat major de la operații a așezat un citat considerat de el reprezentativ pentru acest loc, atribuit Sfântului Augustin: „Când ești la Roma, poartă-te ca romanii!”, lucru care înseamnă, evident, renunțarea la obiceiurile anterioare și intrarea în rolul de militar aflat în misiune într-o zonă ostilă, cu reguli clare și amenințări diferite.
Câțiva metri mai încolo, la compania logistică, alți colegi deja așteaptă cu armamentul, muniția, echipamentul balistic și inventarele pregătite pentru noii sosiți. Totul este organizat în cele mai mici amănunte, de la pachetele cu hrană rece, până la spațiile de cazare.

Militarii care trebuie să vină, noul detașament românesc de poliție militară, au mai mult de 48 de ore de când au plecat de acasă.
Și doar cine nu a trecut prin aceste momente nu știe ce amalgam de trăiri ai atunci când pleci pentru șase luni în Afganistan! Despărțirea de cei dragi, o mie de gânduri cu privire la ce va fi, la cum va fi, la riscuri și greutăți, așteptarea interminabilă de la aeroport, zborul lung și chinuitor cu aeronava C-130 Hercules, aterizarea, prima gură de aer afgan inspirat adânc în piept și o sumedenie de activități noi, care vin parcă toate deodată și din care nu mai înțelegi nimic. La toate acestea se mai adaugă și un plafon de nori deși, pufoși, zgârciți cu picăturile, dar care fac aerul aproape irespirabil.

Au sosit!, suntem anunțați. Când intră în raza noatră vizuală, parcă revăd filmul din urmă cu cinci luni. Așa eram și noi, obosiți, curioși, nedumeriți. Militarii se dispun imediat în careul format din scaune și mese, primesc câte o sticlă de apă rece și multe instrucțiuni. Ofițerul de la operații le vorbește despre amenințări și modul de acțiune la ele, echipa medicală despre măsurile de protecție împotriva virusului care de o vreme ține ocupată agenda lumii.
Mi-am dat seama cât este de important să găsești totul pregătit, exact când  și cât ai nevoie, mai ales în momentele acelea în care ajungi într-un mediu cu totul nou, străin, diferit de ceea ce ți-ai imaginat, îmi spune locotenentul Alexandra Bumb, noul comandant al detașamentului românesc de poliție militară, la două zile după sosirea în Kandahar. Clădirile aproape identice, vopsite în aceleași culori, străduțele care nu se remarcă prin nimic, pereții de beton de la fiecare pas îți dau impresia, în primă fază, că nu vei putea niciodată să te orientezi. Colegii noștri de la Elementul Național de Sprijin au făcut însă tot posibilul ca prima impresie să fie pozitivă. Este, oricum, mult mai bine decât mă așteptam, continuă Alexandra. Pare să nu ne lipsească nimic. Am apucat să mă uit și pe procedurile după care vom lucra.  Totul este gândit foarte bine, în amănunt. Voi vedea însă care va fi părerea colegilor după câteva zile. Acum sunt cât se poate de încântați. Deja se află pe teren, se familiarizează cu baza, cu obiectivele importante, cu străzile pe care vor patrula. I-am privit cu admirație pe colegii de la care luăm în primire atribuțiile când am văzut cum știu pe de rost numele străzilor, indicativele clădirilor, locurilor diferite din bază.

Sigur că acum pare totul extrem de complicat. Dar este de ajuns o privire să-ți dai seama că tânăra locotenent nu glumește atunci când privește, plină de optimism, spre noile provocări. S-a format în arma Poliție Militară pe timpul Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu și încă de la absolvire, din 2015, a acumulat experiență în acest domeniu.
Despre subordonați spune același lucru. Au experiență, câțiva au mai participat la misiuni internaționale și sunt hotărâți să-și îndeplinească în cele mai bune condiții misiunea, care, aici, înseamnă, printre altele, asigurarea siguranței și controlului traficului rutier, controlul anumitor obiective, menținerea disciplinei, precum și intervenții la cele mai diverse incidente, de la urgențe medicale până la incendii sau atacuri de orice natură.