Antonia, Arina, Amelia și Adelaida - 4 surori – țel și pasiune pentru cariera de medic militar

Antonia Trifu · 22.09.2020
Încerc să aștern câteva gânduri despre mine și surorile mele. Suntem patru surori, foarte unite, Antonia (23 ani), Arina (22 ani), Amelia (18 ani) și Adelaida (17 ani). Eu și Arina suntem studente ale Institutului Medico-Militar, tocmai trecând în anul 6, respectiv 5, iar Amelia este proaspăt boboacă. Adelaida sau Aida, cum îi spunem noi, este în clasa a 12-a a liceului pe care l-am absolvit toate patru și se pregătește să urmeze cariera noastră. Consider că oarecum toate i-am urmat cariera mamei noastre, care este medic primar psihiatru și ne-a învățat de mici ce este dragostea pentru oameni și datoria față de țară.



Voi începe prin a spune că este o experiență extrem de interesantă să fii sora cea mare și că rolurile se repartizează cumva, mereu am vrut să îmi cunosc „fișa postului”, încă de foarte mică întrebam ce înseamnă să fii sora cea mare. Eu am fost întotdeauna foarte mândră de surorile mele și mereu mi-am imaginat că dacă o mamă are mai mulți copii, iubirea nu se împarte între mai mulți, ci că ea se amplifică și se potențează prin multitudinea relațiilor create. Așa încât de foarte mică am fost responsabilă cu ele (ca mami doi) și tot ce nu am reușit eu să fac, mă bucuram mereu când putea să facă una din surorile mele.

Nu știu ce am descoperit mai întâi, dacă medicina sau patriotismul, sunt înclinată să spun că patriotismul. Am fost crescute într-o astfel de atmosferă, iar părinții noștri sunt oameni cu respect pentru valorile țării, învățându-ne de mici că nu există lucru mai frumos decât să te pregătești pentru o meserie pe care să o practici la un nivel înalt în țara ta.

Personal am descoperit sportul de performanță de mică, fapt care mi-a deschis o perspectivă aparte asupra lumii. Atât eu, cât și surorile mele avem multiple titluri naționale și balcanice la escaladă și, cel mai impresionant moment al vieții mele a fost câștigarea unui concurs european în Imst când aveam 11 ani. Atunci am simțit ce înseamnă să cânte imnul țării tale pentru tine. Apoi, am retrăit ceva similar când am reprezentat escalada românească la o competiție de senioare în China la 13 ani. Sora mea, Arina, a fost campioana balcanică la proba de boulder de senioare la 14 ani, iar cea mai mică dintre noi, Adelaida, la actualul moment de timp, este în lotul național de tir. Consider că sportul de performanță îți creează un patriotism aparte, fapt pe care l-am retrăit ulterior în IMM participând la Spartachiade.

Am crescut de mici cu ideea că vom face toate patru același lucruri, suntem foarte unite și ne mândrim cu asta, am absolvit fiecare dintre noi în generații diferite clasele de olimpici ale Colegiului Național „Tudor Vianu” din București, am făcut escaladă, am făcut balet, am avut toate curajul de a sări cu parașuta, cu parapanta. Mereu am făcut activități împreună, ne-am potențat una pe alta spre a deveni cele mai bune versiuni ale noastre.

Ambii părinți ne-au îndrumat către Medicină Generală, în cadrul Institutului Medico-Militar. Fiecare din noi s-a pregătit cu seriozitate aproximativ doi ani, atât pentru probele fizice, cât și pentru cele psihologice, deși toate eram sportive de performanță în alte arii. Relativ de curând, în antrenamentele mele de cățărat din viața adultă, cineva m-a regăsit și a exclamat glumind: „Vai, Antonia, aici ești? Și eu care credeam că părinții tăi te-au făcut pentru export”. Nu știu cât părinții m-au influențat să fac medicină (deși mama noastră este medic și este mândră de profesia ei, iar noi o considerăm un model pentru dedicația cu care își abordează pacienții), însă cu siguranță ne-au insuflat în fiecare clipă să nu ne părăsim țara. Pe tatăl meu l-am văzut o singură dată cu ochii în lacrimi, atunci când eu am intrat în Institut.

Nu am știut dintotdeauna de ramura militară a medicinii, am descoperit-o prin clasa a 10-a, când am început și pregătirile pentru probe. Majoritatea colegilor mei din liceu și-au părăsit țara, pentru oferte la facultăți de prestigiu. Însă, noi întotdeauna am știut că medicina se face foarte bine în România, mai ales dacă ai mentori care să te ghideze. Ideea de a face medicină în serviciul armatei a venit în completarea dorinței noastre de a nu părăsi țara, alături de celelalte avantaje care ne-au convenit ale sistemului. La momentul actual, sunt extrem de fericită de drumul pe care l-am ales și îl voi recomanda întotdeauna.

În Institut am fost extrem de fericită să descopăr oameni cărora le mai pasă de tine. Odată cu terminarea liceului, nu mai există „mentorate” sau „tutori de ani”, chiar dacă formal sunt cuprinși în structurile tuturor facultățile. Cât de atent s-au aplecat asupra noastră cadrele militare care ne-au format, ne-au supravegheat, ne-au dojenit când am avut note mai mici, eu nu am mai regăsit în nici un domeniu, deși am baleat multiple medii profesionale.

Toate trei, ne-am simțit stinghere la finele liceului, deoarece din 30 de copii, dacă mai sunt patru rămași în țară (în fiecare dintre generațiile noastre). Am regăsit, în schimb, în IMM, alte tipologii de colegi, de la care am învățat simplitatea, respectul, datoria, onoarea, colegialitatea, ajutorul reciproc, omenia.

Eu sunt mai sensibilă și îmi amintesc cum împreună cu prietenele mele am fost extrem de emoționate atât la depunerea jurământului, cât și la avansarea la gradul de ofițer. Sora mea, Arina, este o altă structură (deși suntem născute în aceeași zi și aceeași lună, la un an diferență), este calmă, echilibrată, chibzuită, având o gândire strategică și tactică.

Mi-a fost greu în primul an de facultate până mi-am dat seama că la medicină se învață altfel decât într-o clasă de olimpici, iar capacitatea de a rezolva probleme dificile pe care eram obișnuite să le cultivăm în liceu, ajungem să o folosim mult mai târziu în medicină, de-abia când ești specialist. Primii trei ani din facultatea de medicină presupun o acumulare constantă a unui volum de informații extrem de mare, fără să ți se dea neapărat și modalitatea lor de organizare. Consider că pentru această etapă, pentru a avea succes și note bune, sunt mai avantajați studenții care provin dintr-o clasă de Științe ale Naturii. M-am gândit mult la acest aspect, deoarece pentru noi, anul I de facultate a fost greu și a presupus schimbarea paradigmei de învățare. În primii ani de facultate, scopul studentului este „să umple sertărașele” cu informații cât mai diverse, de la toate materiile importante și mai puțin importante. Mult mai târziu în viața de medic, de-abia când ajungi specialist și după ce ai reușit să acumulezi o cantitate de informații suficient de amplă, care la început îți pare că vine spre tine cu anvergura unei cascade și care de-abia spre anul IV de facultate începe să se structureze. Atunci începe să opereze inteligența, originalitatea, asociațiile de idei. Mi s-a confirmat anul acesta, de la Arina, ideea sertărașelor, la un examen de succes al ei în care profesorul care a examinat-o i-a spus cât de important e să stochezi informația în memorie și cum la ea a durat câteva secunde să „caute” în minte sertărașul, dar, când l-a găsit, a știut la perfecție.

Facultatea de Medicină este grea, este cunoscut acest lucru, mai ales primii ani de facultate, în care se pun bazele teoretice. Abia când ajungem în anul 4, 5, încep să se lege noțiunile, să înțelegem de ce a fost important să învățăm care e traiectul diferitelor artere, ai diferiților nervi, cum noțiunile teoretice se pun în practică. Cred că pe studenții de an mai mici, cum este și Amelia, i-aș sfătui să nu se piardă pe parcursul facultății, toți am trecut pe acolo, tuturor ni s-au părut grele examenele de anatomie cu 200 de subiecte posibile, să învețe cât mai mult și cât mai logic, pentru că, deși nu pare la prima vedere, totul se leagă, de la denumiri până la mecanismele fiziopatologice. Și, consider un sfat foarte important, să meargă în practică, la spital, cât pot de mult; să nu aștepte stagiile cu specialitatea pe care poate vor să o practice, să meargă din anul I să vadă, să vorbească cu pacientul, să îi aline suferința, să ia sânge, să pună branule, pentru că ce faci în practică la spital pe cont propriu este cel mai valoros și îți vor rămâne în memorie. Le-aș mai recomanda să meargă la cât mai multe conferințe, workshopuri inclusiv de materii care nu cred că le-ar plăcea, doar pentru a căpăta experiență, pentru a-și lărgi orizontul cunoașterii. Eu și surorile mele ne-am îndreptat către a culege informații din cât mai multe domenii conexe, am participat la cursuri interdisciplinare, conferințe, congrese, am prezentat lucrări de specialitate, cu stângăciile de rigoare, atât la sesiunile de comunicări studențești medico-militare, cât și la altele, de mai mare anvergură, în străinătate. Am pornit de la postere, apoi am vorbit în limba engleză, la început cu timiditate, dar am descoperit deschiderea medicilor cu experiență, din altă țări, către tânăra generație.

Facultatea de Medicină din România a fost întotdeauna bine văzută și datorită oportunităților studenților mediciniști de a avea acces direct la pacienți. Bolnavii internați în clinicile universitare sunt informați asupra acestui lucru, iar noi, ca studenți, am găsit întotdeauna înțelegere din partea pacienților. Modelul nostru cultural, balcanic, inclusiv acela de a fi bolnav și de a ști cum să treci printr-o boală, presupune respect față de medici, față de autorități, inclusiv față de studenți. Pacienții noștri au participat întotdeauna cu deschidere la actul didactic. Îmi amintesc cu nostalgie oameni simpli care ne explicau simptomele care îi chinuie și care se bucurau că pot ajuta tinerele generații să învețe. Lucru din ce în ce mai puțin regăsit în Occident, unde studenții au acces mai mult la filmulețe didactice, de multe ori cu actori care mimează diferite patologii. Din păcate, situația pandemiei covid a limitat semnificativ interacțiunea directă student – pacienți și întreaga noastră generație începe să realizeze cât avem de suferit, deoarece medicina nu se poate învăța decât print-un contact direct și nemediat între tine, cel care ești învățăcel și pacientul însuși. Cadrul didactic universitar nu este decât un catalizator, cineva care îți ordinează mintea și gândurile ca tu să poți structura informația, să poți diferenția ceea ce este relevant dintr-o multitudine de informații pe care pacientul le spune din nevoia de comunicare.

Consider că viața oricărui om este la fel de importantă și merită orice resursă pentru a fi salvată, că dacă poți face ceva cu adevărat pentru un pacient, nu trebuie să fii cel mai deștept medic, ci să fii mereu disponibil și atent la nevoile bolnavului, să dai tot ce poți și tot ce pacientul aflat în suferință are nevoie aici și acum. Altfel spus, îmi doresc în primul rând ca eu și surorile mele să fim practicieni de excepție, „să ne angajăm solemn pentru a ne consacra viața în slujba umanității, pentru a ne exercita profesiunea cu conștiință și demnitate, iar sănătatea pacienților noștri să fie pentru noi obligație sacră” (citat din Declarația de la Geneva). Am văzut că medicina s-a fragmentat mult și inclusiv acest lucru îl consider o hibă. Sunt prea puțini specialiști care mai oferă studenților viziuni integrative, puține materii care asigură conexiuni între concepte. Mai mult sau mai puțin în glumă, eu și surorile mele ne-am promis să facem specialități diferite pentru a ne putea ajuta între noi.

Consider că medicina este o meserie care se învață stând lângă cineva, rezidențiatul este un mentorat (de aceea consider că este foarte important să ai un cadru didactic sau un doctor care să te învețe, să aibă încredere în tine și să îți dea credit și, în al doilea rând, să aparții unei echipe în cadrul secției). Cred că trebuie să ai suficiente calități la sfârșitul facultății și începutul rezidențiatului pentru a te face remarcat spre a fi cooptat într-o echipă. Ceea ce îmi doresc să găsesc în rezidențiat este un mentor care să aibă încredere în mine, să mă pună să fac cât mai multe lucruri încă de la început, să mă ghideze din umbră, să-mi crediteze inteligența, intuiția și flerul clinic, să mă considere un partener de discuție și un învățăcel căruia să își dorească să îi împărtășească din experiența sa.

Am văzut că printre colegii mei, civili sau militari, există obiceiul ca din timpul facultății să își aleagă un loc, un medic, un spital pe lângă care să înceapă să se dezvolte. Poate pentru noi în IMM este mai sigură această oportunitate decât pentru colegii care nu sunt în IMM și își găsesc mai greu mentori. Spitalele universitare sunt pline de rezidenți, în vreme ce există spitale de valoare în țară, extrem de bine dotate, unde este o lipsă majoră de personal medical.

Profesorii din facultate sunt de toate tipurile, însă cred că fiecare dintre ei îşi poate pune amprenta pe câte vreun student, în funcţie de personalitatea acestuia. Mai exact, unele cadre didactice pe care eu îi consider mentorii mei, care m-au făcut să înțeleg logic, să îmi placă materia, să plec cu lecția învățată de la oră, nu au avut același impact asupra altor colegi. Ba mai mult, nici între mine și Arina, unii profesori nu au avut același tip de impact, având profesori care mie mi s-au părut geniali în explicații și ei, mai puțin. Comunicarea cu profesorii din UMF este una specială. Cu toții suntem în timpul cursurilor dominați de sentimentul autorității profesorilor ce ne predau și de dorința de a ajunge la nivelul lor de aspirații legat de ceea ce noi reușim să dobândim. Majoritatea dintre noi ascultăm prelegerile cu un amestec de încântare și timiditate. Cu cadrele didactice mai tinere, avem mai mult curaj în a ne exprima opiniile. Din anii mai mari de facultate, începem să depășim sentimentele de competiție sau de jenă dintre colegi, începem să învățăm împreună, înțelegând că nu putem ajunge medici de excepție decât prin colegialitate exemplară, care în timp conduce la colaborare profesională.

Este foarte greu să mă gândesc la ce specialitate medicală mi-aș dori să urmez la rezidențiat. Depinde foarte mult de ce nevoi vor exista în sistemul militar la momentul respectiv. De asemenea, au fost foarte multe stagii care mi-au plăcut și am învățat la fel de mult pentru toate, însă cred că mai degrabă știm ce nu ne-am dori să facem. Totuși, eu cred foarte mult că fiecare student în parte are o afinitate pentru anumite specialități, eu am avut stagii la care mă duceam de drag, abia așteptam să vină asistentul să ne arate, să ne învețe și eram foarte tristă când se termina. Îmi aduc aminte că am avut stagii la care am fost la absolut toate cursurile, nu îmi dădeam seama când trece timpul și am avut unele la care nu simțeam asta. Cred că acesta este criteriul în funcție de care îmi voi alege specialitatea. Noi, în „clanul Trifu”, ne-am ales, mai în glumă, mai în serios, specialități diferite, pentru a ne ajuta reciproc. Eu mă gândesc să merg spre o ramură precum cardiologie sau neurologie, care sunt specialități de urgență, în care trebuie să dai tot ce poți pentru pacient fix în momentul sosirii. Pe de altă parte, îmi place și ideea de alianță terapeutică pe o perioadă mai lungă de timp, gândindu-mă la o specialitate precum oncologia. Arina mi-a spus că a fost pasionată de parazitologie, virusologie, microbiologie, orientându-se spre bolile infecțioase, însă am auzit-o cu surprindere povestindu-mi cât de interesantă i s-a părut chirurgia generală, că i-a învățat ce manevre trebuie să știe pentru a trata pacientul „pe câmpul de luptă”. Aida este de foarte mult timp hotărâtă spre dermatologie și eu o susțin cu tot dragul, știind și cât de conștiincioasă este, cât de „tocilară” și organizată este, sunt sigură că va reuși și abia aștept să o văd. Amelia este o fire mai introvertită, dar foarte determinată și deocamdată nu și-a făcut nicio părere în legătură cu ce specialitate își va lua, dar sunt sigură că își va da seama în timp. Eu îmi doresc pentru ea endocrinologie. Oricum, indiferent de ce specialități ne vom lua fiecare dintre noi, sunt sigură că le vom face cu dedicare și respect pentru pacient și suferința lui. Îmi doresc ca eu și surorile mele să fim tipul de medici cărora să nu le fie jenă în fața pacientului de ceea ce nu știu, să avem curaj să îi spunem că ceea ce ne depășește vom discuta cu alți colegi mai buni decât noi. Vom deschide întotdeauna cărțile și vom citi de câte ori vom avea dubii, asigurând pacientul că problematica lui este importantă, că ne-a stârnit curiozitatea și interesul.


text și foto: Antonia Trifu