Zâmbete în misiune

S-a sărbătorit de curând Ziua Internațională a Zâmbetului, și era să trec pe lângă ea cu indiferența cu care expediem orice concept hiper-comercializat, fâlfăit prin fața ochilor până la saturație, de data asta în reclame la pastă de dinți. Unde mai pui că anul acesta am fi putut foarte bine să ștergem din calendar o asemenea sărbătoare, că n-avem prea multe motive de bucurie,  acum când umbra fioroasă a pandemiei  ne pândește pe toți  mai ceva ca ochiul lui Sauron.  Dar ce-a fost asta, cititorule? Un început de zâmbet? Carevasăzică… subiectul nu e chiar atât de desuet?

Pe lângă fotografiile cu aeronavele în zbor și la sol (mai nou, elicoptere din toate unghiurile posibile- și încă nu m-am săturat), după ce mi-am vânat colegii cu aparatul foto câteva zile bune, am strâns o colecție considerabilă de chipuri și clipe împietrite în imagini. Atât de multe, încât durează câteva ore să le văd pe toate, și de fiecare dată când încerc să fac o selecție pe un anumit criteriu mai îmi vin alte trei idei de subiecte posibile. Dar un lucru e cert…dacă le-aș filtra după criteriul “zâmbete”, aș avea o colecție de care să fiu mândră. Și nu, nu mă refer la zâmbetul “de poză”, însoțit musai de postura “țeapănă” tradusă prin “sunt semi-crispat, dar trebuie să fac cumva să arăt încrezător, pentru că așa am fost educat de când eram mic”, ci la variația autentică, prietenoasă, deschisă, gradată de la surâs timid la râs în hohote.

Desigur, majoritatea acestor instantanee nu sunt publicabile pe canalele de profil militar, decât dacă se încadrează la categoria “zâmbet  încrezător de profesionist”, și nici asta foarte des, pentru că ar intra în contradicție cu ideea că “militarii sunt oameni responsabili, care au o meserie periculoasă și se ocupă cu lucruri serioase”.  Da, specificul meseriei îi pune de multe ori pe militari în situații cu grad înalt de risc, iar atribuțiile le impun responsabilitate, atenție și concentrare pe îndeplinirea corectă și în siguranță a sarcinilor. Cea mai elementară  formă de disciplină, în care lași deoparte impulsurile personale pentru câteva momente pentru a urma  cu strictețe indicațiile comandantului e esențială pentru coordonarea oricărei activități de grup, de la uniformitatea mișcărilor de instrucție de front până la buna executare a unei operații ofensive. Fără a submina autenticitatea acelei ultime premise, haideți mai bine să o contractăm la rădăcina “militarii sunt oameni”. Iar oamenii râd, plâng, zâmbesc.  Și tot militarul, chiar prin contextul atribuțiilor de zi cu zi, e înclinat spre socializare. Nici “spiritul de echipă” pe care tot punem accentul nu se poate închega fără apariția măcar a unui zâmbet fugar din când în când. Vorba multă, sărăcia omului: mă bazez pe faptul că doar oamenii morocănoși permanent, închistați și care nu se simt stăpâni pe situație (oricare ar fi aceasta) nu pot să înțeleagă că zâmbetul e un gest uman autentic, un liant social care își face simțită prezența prin forme și intensități diferite și că militarii, în multele ore pe care le petrec împreună, vor găsi întotdeauna motive de a împărtăși zâmbete. Acum, de dragul demonstrației, să mutăm tot contextul discuției în realitatea de zi cu zi a vieții din teatrul de operații, în care sute de militari de naționalități diferite sunt închiși în labirintul unei baze mici, în care lucrăm împreună, în echipe mici sau mari, de dimineață până seară, mergem la masă împreună, povestim despre rețete, copii și planuri de vacanță la țigară, suntem colegi de camera sau vecini de hol. Momentele de intimitate, în sensul în care sunt obișnuiți oamenii care au casa lor și libertatea unui program al lor separat în afara orelor de serviciu, sunt aproape inexistente, dar în același timp viața într-un colectiv ne obligă la adaptare și ține singurătatea la distanță. Până și dorul de casă e mai ușor de suportat când e împărtășit. Iar de multe ori, într-un asemenea cadru, zâmbetul devine un element de limbaj de sine stătător.

A descâlci aici semnificația zâmbetelor poate fi cea mai frumoasă provocare din domeniul inteligenței emoționale: de la forma elementară a glumelor subtile sau în tușe groase (subiectul umorului cazon, supapa complice a unui gest de frondă, merită dezbateri și exemplificări de pagini întregi), până la zâmbetul plin de empatie oferit colegului ca îmbărbătare, atunci când trece printr-o situație dificilă, toate sunt parte din viață de zi cu zi împărtășită alături de colegii din teatrul de operații. Până și povestea misiunii poate fi tradusă prin zâmbete, așezate cronologic de la surâsul timid, din prima zi în care ne-am format ca detașament, urmat de zâmbetul înțelegător, ușor condescendent sau de încurajare din partea celor care aveau experiența altor misiuni externe, până la zâmbetul hotărât de “știu că totul va fi bine”.

Au urmat apoi, de-a valma, gesturi de surprindere în fața necunoscutului, zâmbete de sprijin, de “știu că e greu, dar trecem împreună prin asta”, surâsul încrezător de “azi am învățat ceva nou”, zâmbetul mândru de “am avut dreptate”, hohotul copios la o glumă bună. Zâmbetul victorios, împărtășit după o misiune grea îndeplinită cu succes, bucuria copilărească de “azi avem înghețată la masă”, sau surâsul înghețat pe buze în față necunoscutului când ascultăm știrile despre coronavirus, zâmbetul curajos cu care ne salvăm o secundă mai târziu din fața fricilor.

Mai punem pe lista zâmbetul de “facem o echipa bună”, surâsul liniștit de relaxare după o zi plină, zâmbetul de uimire când ne lăsăm iarăși impresionați de cel mai spectaculos apus (râdeți cât vreți, tot romantici rămânem). Zâmbim în loc de” bună” și loc de “pe curând!”, în cele câteva zeci de ocazii când ne întâlnim pașii și  privirile în interiorul orașului nostru în miniatură.

Să nu uităm de zâmbetul de dor, când îți vine în minte fețișoara gingașă a celui mic care te așteaptă acasă.  Iar cele mai frumoase zâmbete le păstrăm în fotografii, pentru a ne aduce aminte de cei dragi de departe sau de propriile momente de fericire.  Colega mea de camera și-a lipit pe dulap fotografiile cu cei doi copii, două ghemotoace zâmbitoare surprinse în lumina aurie de iulie, pe malul marii. Deși nu pot nici pe departe să îmi imaginez bucuria pe care surâsul lor o aduce în sufletul ei de mama, îmi dau seama că le zâmbesc înapoi de fiecare dată când îmi pică ochii pe chipurile lor vesele. Fiind atât de inocenți, fără filtrele pe care temerile ni le așază tuturor pe chip cu trecerea anilor, parcă te lasă să le cuprinzi esența personalității dintr-o privire: în timp ce băiețelul zâmbește timid, cald și cu încredere în tata-fotograf, dând toată atenția obiectivului, fetiță parcă se lasă întreruptă doar pentru o milisecunda din jocul-cel-mai-important-din-viață-ei (nisipul și marea!) și întoarce o privire ghidușă, cu dinții strânși și gura până la urechi, un fel de zâmbet-hohotitor, gata pentru următoarea năzdrăvănie. Dovadă clară că zâmbetele noastre le vorbesc celorlalți despre cine suntem.

După aproape șase luni aici în teatru, și mult mai multe alături de colegi, socotite de la începutul perioadei de pregătire, îmi doresc ca la final să împărtășim printr-un zâmbet (cum altfel?!) bucuria a fi dus la bun sfârșit această călătorie împreună. Amintirile se vor transforma, peste timp, tot în zâmbete, de data asta unele nostalgice.

Până la urmă m-am hotărât: chiar nu vreau să sărbătorim o zi internațională a zâmbetului, ci avem nevoie ca în fiecare zi să găsim măcar un prilej pentru asemenea gesturi. Și nu-mi fac griji, zâmbetul adevărat se vede, chiar și pe sub mască. În plus, din fericire,…și zâmbitul e molipsitor.