Mamă și fiică, în slujba armelor

Cristina Sîmbeteanu · 29.10.2020
 
 
 
Uneori, adevărata vocație și fericirea poartă culori de camuflaj
Mamă și fiică, în slujba armelor
 
 
Fruntaș Carla Toma de la Centrul Zonal de Selecție și Orientare Constanța și elev Alina Toma, de la Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale ne vorbesc despre emoția depunerii Jurământului Militar din ipostazele de mamă și fiică.
După ce ani la rând a lucrat în comerț și ca dispecer, la 35 de ani, viața a surprins-o pe Carla Toma, iar opțiunile de carieră ale fiicei sale au ajuns să îi schimbe ei parcursul profesional. În 2016 a jurat să apere Patria chiar cu prețul vieții, privindu-și fericirea oglindită în ochii fiicei sale. La patru ani distanță, rolurile s-au inversat. Motivată de reușita mamei, fiica a găsit determinarea de a îmbrățișa și ea, cu toată convingerea, cariera armelor, ca viitor maistru militar de marină.
Vă invităm să citiți un dialog sincer despre cele mai profunde emoții, despre satisfacțiile carierei militare și despre cum îți poți găsi fericirea și adevărata vocație în cele mai neașteptate moduri.
 
- Cum v-ați hotărât să urmați o carieră militară?

 
Fruntaș Carla Toma: M-am decis în momentul în care fiica mea a venit acasă de la școală și mi-a spus: «mami, eu vreau să merg să dau examen pentru Colegiul Militar de la Breaza». Dar timpul era foarte scurt, mai era doar o lună de zile pentru înscrieri, așa că a doua zi am plecat la Centrul Militar Zonal. Nu știam exact ce mă așteaptă, ce trebuie să fac. Am fost, ne-am interesat... În momentul în care am ajuns la Biroul de Informare Recrutare era ușa întredeschisă și era acolo un domn, mai ân vârstă, care întreba dacă la vârsta dumnealui mai poate să intre în armată. Eu, în momentul acela, fiind lângă ușă și auzind, involuntar, discuția, am zis «wow! Oare este posibil să ajung și eu militar?» Cred că a fost visul meu dintotdeauna, doar că nu prinsesem încă momentul oportun. Am intrat apoi la domnul recrutor și în momentul acela uitasem că venisem să întreb pentru fiica mea, am întrebat mai întâi pentru mine, recunosc. Mi se părea totul un vis. Am primit acolo toate informațiile și m-am apucat de antrenament.

 
- Nu v-a fost greu să vă pregătiți pentru probe sportive așa stricte?
 
Fruntaș Carla Toma: A fost foarte greu. Necesită mult timp de pregătire. Cel puțin cei 2.000 de metri de alergare de rezistență au fost o reală provocare pentru mine. Aveam și serviciu, lucram ori în ture de dimineață, ori în ture de seară, veneam de la serviciu, găteam și plecam la stadion pentru antrenament. Mă întorceam apoi la treburile casnice, iar a doua zi o luam de la capăt și tot așa. În primul an am picat la proba de rezistență cu 15 secunde, aveam o întindere la piciorul drept, am alergat pe suprafață dură, iar acest lucru mi-a pus o oarecare piedică, deși eu m-am străduit să mă încadrez în timp. Am ajuns acasă, după probe, iar a doua zi, când a trebuit din nou să merg la serviciu, am simțit că intru în depresie pur și simplu. Am zis «Nu! Am ajuns până aici și voi continua». Și am luptat. Am ajuns până la momentul în care erau 38 de grade afară, la ora 12 și jumătate, și am scos 09,22 min. la proba de alergare de rezistență; nici mie nu mi-a venit să cred. Alina era dincolo de gard și mă striga, îmi făcea galerie, iar eu atunci auzeam numai vocea ei și pur și simplu simțeam că voi reuși.
 
- Alina, pentru tine cum a fost să asiști la procesul de pregătire al mamei tale pentru a deveni soldat gradat profesionist și cum ai trăit tu momentul reușitei ei?
 
Elev Alina Toma: Au trecut patru ani de atunci. M-am bucurat mult să îi fiu alături și s-o pot încuraja, mai ales în ziua probelor, când, în afară de faptul că distanța de parcurs era foarte mare, era și foarte, foarte cald!
 
- Ce a urmat după ce ați promovat etapele de selecție?
 
Fruntaș Carla Toma: Am plecat la Craiova, acolo am urmat cursurile de specializare. A fost din nou o perioadă dificilă, pentru că a trebuit să plec de acasă, dar cu susținerea familiei totul a decurs foarte bine. Mai greu cred că a fost pentru Alina, fiindcă la o săptămână după ce am plecat eu, a trebuit să plece și soțul meu. Ea a rămas singură acasă, pentru prima dată, fiindcă până atunci prezența mamei a fost constantă, tatăl fiind mai mult plecat în străinătate cu serviciul... Noi practic am crescut amândouă. Eram foarte tânără când m-am căsătorit, la 18 ani...
 
- Știu că ați depus jurământul militar în 2016, la vârsta de 35 de ani.
 
Fruntaș Carla Toma: Da, și acum țin minte emoția de atunci și îmi provoacă în continuare o stare de fericire. Eu niciodată nu m-am trezit cu zâmbetul pe buze când plecam la serviciu. Niciodată! În momentul în care am ajuns să intru în sistem și am avut prima zi de muncă acest lucru s-a schimbat. M-am trezit pur și simplu  zâmbind și mi-am spus: «Doamne, se întâmplă ceva! Este exact ceea ce îmi doream  să fac dintotdeauna și faptul că port uniforma militară este ceva suprem.
 
- La ce unitate activați acum și pe ce funcție?
 
Fruntaș Carla Toma: Eu sunt radiotelegrafist la nava 274 (n.red. Puitorul de mine și plase „Viceamiral Constantin Bălescu”), dar sunt detașată la Centrul Zonal de Selecție și Orientare Constanța.
 
- Ați fost și în misiunea de șase luni a puitorului, de la începutul acestui an?
 
Fruntaș Carla Toma: Nu, nu am fost, din păcate. Mi-aș fi dorit, ar fi fost o experiență cu adevărat deosebită, dar, totodată, Alina trebuia să susțină examenul de bacalaureat și probele pentru Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale și îmi doream din tot sufletul să fiu acasă, să îi fiu alături, așa cum și ea mi-a fost mie. M-am antrenat cot la cot cu ea, deși, recunosc, la un moment dat m-a lăsat în urmă și n-am mai putut s-o ajung. A fost un sentiment plăcut să pot alerga alături de ea și să îi pot spune «uite, dacă eu pot, poți și tu».
 
- Vorbiți-ne puțin și despre perioada pe care ați petrecut-o la navă?
 
Fruntaș Carla Toma: Pentru mine a fost o perioadă frumoasă, chiar îmi doresc să revin la navă la un moment dat. Nu știu exact când, dar nu exclud posibilitatea. Eu nefiind plecată niciodată într-o misiune mai lungă de câteva zile, nu mi s-a părut nimic greu, din contră, mi s-a părut wow! Chiar dacă marea a fost de gradul 4-5, mi s-a părut o experiență frumoasă. La vremea respectivă, eram singura femeie de pe navă și eram respectată de colegi. Chiar pot spune că aveau grijă de mine, să mă includă în activitățile lor, să fiu prezentă, iar pentru acest lucru și eu am tot respectul pentru dumnealor și sunt momente când îmi este dor de ei.
 
- Alina, tu ce specialitate ai ales?
 
Elev Alina Toma: Timonier și tehnică de navigație navală.
 
- Ți-ar plăcea ca, după absolvire, să primești repartiție pe aceeași navă ca și mama ta?
 
Elev Alina Toma: În primul rând îmi doresc să ajung la o navă, dar la o navă cu misiuni frecvente. Încă nu avut timp să prospectez pe ce navă mi-ar plăcea să lucrez, dar nu exclud nici posibilitatea să aleg repartiție la 274, dacă se va putea.
 
- Alina, am aflat cum a luat mama decizia să îmbrace haina militară. Spune-ne care a fost povestea ta! Ce te-a determinat să alegi o carieră în Forțele Navale?
 
Elev Alina Toma: Eram clasa a VIII-a când la școala mea au venit doi reprezentanți ai Colegiului Militar de la Breaza și ne-au întrebat dacă ne-ar plăcea să susținem admiterea la o școală militară, dacă ne-ar surâde să intrăm în sistem. Eu aveam o idee despre ce ar însemna asta, despre ce ar presupune, dar nu făceam o prioritate din asta. În schimb, în timpul acelei prezentări de ofertă educațională, am simțit că îmi doresc asta, că mă regăsesc în ceea ce prezentau dumnealor. La pauză am sunat-o imediat pe mama și i-am spus că eu vreau să dau admitere pentru un liceu militar. Ea a fost încântată și a spus că începem imediat antrenamentele. Mai era o lună până când avea loc susținerea probelor, dar eu nu eram foarte pasionată de educația fizică. M-am antrenat totuși, am trecut cu brio de traseul aplicativ, de proba de alergare de rezistență, am promovat și examenul psihologic, dar nota finală nu mi-a fost favorabilă. Erau doar 20 de locuri disponibile și nu m-am încadrat, notele fiind foarte mari. Am continuat la un liceu civil, dar am rămas cu dorința ca după aceea să susțin admiterea ori la Academia Navală, ori la Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale. Și iată-mă acum aici, elevă în anul I a Școlii Militare de Maiștri Militari de Marină, în ziua depunerii Jurământului Militar!
 
- Exact despre asta vreau să vorbim. Doamna fruntaș Toma, cum vă amintiți ziua în care dumneavaostră ați depus Jurământul Militar și ce comparație puteți face între acea zi și cea de astăzi, când fiica dumneavoastră a rostit legământul sacru față de țară și popor?
 
Fruntaș Carla Toma: În momentul în care am depus Jurământul Militar, emoțiile au fost mari. Cota cea mai înaltă a fost când eram în formație, alături de colegii mei, și am văzut-o pe Alina. Era pentru prima oară când mă vedea îmbrăcată în uniformă. Pur și simplu mi s-au înmuiat genunchii. A fost o trăire atât de intensă, eram mândră și fericită în același timp. Iar s-o văd pe fiica mea în momentul în care a depus ea jurământul a fost chiar mai copleșitor. Deși nu credeam că este posibil, emoțiile au fost mult mai mari. Am vrut să îi fac o fotografie cu telefonul, dar îmi tremurau prea tare mâinile. A fost un moment suprem. Sunt atât de fericită că și ea a ajuns să trăiască momentul acesta atât de intens pentru orice militar.
 
- Alina, tu ce poți spune? Cum a fost să asiști la jurământul mamei tale și cum a fost să fii chiar tu în postura aceasta?
 
Elev Alina Toma: Frumos! Până s-o văd pe mama mea în formație pentru prima oară, nu mai avusesem contact cu mediul acesta. Nu văzusem pe viu o defilare, nu avusesem niciodată atâția militari în fața ochilor... Îmi pare rău că astăzi nu am avut și noi parte de o defilare, dar acestea sunt condițiile impuse de pandemie. Oricum, mă simt norocoasă că întâmplarea a făcut s-o pot avea alături pe mama mea, chiar dacă întreaga ceremonie s-a desfășurat fără public, într-un cadru restrâns, cu multe măsuri de siguranță sanitară. Am avut emoții și am fost cu atât mai motivată să rostesc jurământul din toată inima, știind că mă aude și mă privește în primul rând mama.
 
- Despre experiența de până acum de la școală ce poți spune? Este greu pentru o fată? Te regăsești în alegerea pe care ai făcut-o?
 
Elev Alina Toma: Până acum a fost interesant. Pot spune că este mai ușor decât mă așteptam. Mi-au plăcut foarte mult ședințele de tragere. Am nimerit cu pistolul Carpați de două ori punctajul maxim. Am fost foarte mândră. Când m-am văzut acolo cu muniție reală a fost ceva wow, ceva foarte nou, dar și ceva care te responsabilizează și te maturizează într-un fel. Mi-a plăcut, am fost foarte încântată. Îmi place foarte mult când ne adunăm toți, la apel, în formație, îmi place când exersăm pasul de defilare, îmi place cum ne înțelegem cu toții între noi. Ne ajutăm mereu unii pe alții, ne purtăm de grijă unul altuia, acum înțeleg de ce se vorbește despre «marea familie» în care intri atunci când optezi pentru cariera militară. N-am crezut că mă voi acomoda atât de repede, eu acasă fiind destul de răsfățată. Micul-dejun servit la ora 10:00, cu muzică, acasă, s-a transformat acum în deșteptare la ora 5:50, înviorare... Seara avem ora de stingere, pe care trebuie neapărat s-o respectăm. Condițiile din școală sunt foarte bune. Singurul inconvenient, dacă ar fi să numesc unul, este că suntem carantinați în unitate. În contextul epidemiei de Covid 19, nu mai avem permisii și învoiri decât în cazuri excepționale și este un pic dificil să stăm atât de mult timp departe de familie, de prieteni. Dar totul face parte din noul mod de viață pe care l-am ales.
 
A consemnat Cristina Sîmbeteanu