Poveste din Afganistan

Cititorii săptămânalului Observatorul militar sunt buni cunoscători ai realității în sistemul militar românesc și nu numai. Profit de perioada prin care trecem, perioadă în care petrecem mai mult timp în fața calculatorului, pentru a împărtăși cu dumneavoastră câteva fapte de arme, foarte puțin sau deloc cunoscute, despre misiunile Forțelor pentru Operații Speciale (FOS) din Armata României. Misiuni desfășurate de peste 15 ani în Afganistan sau în alte teatre de operații militare, misiuni complexe, complicate și periculoase. Din motive clare de securitate, aceste misiuni nu sunt de notorietate publică. Relatarea pe care v-o propun încearcă să ridice puțin acest văl de mister, pentru că este important să știm cu toții ce simte, ce gândește și trăiește un comandant român de Detașament de Forțe pentru Operații Speciale (ODA, Operational Detachment Alpha) dislocat într-un teatru de operații.

Aceleași motive de securitate mă împiedică să menționez detaliile clasificate precum nume, locații și alte asemenea lucruri. Însă dumneavoastră, cititorii acestei scurte povești, veți înțelege cu siguranță ce este de înțeles. Vă rog să rețineți că această relatare este un efort de echipă, chiar dacă eu semnez ca autor.

Povestea noastră începe într-o primăvară, la nivelul statului major al unui batalion, în momentul în care a sosit un ordin de misiune care a pus în mișcare un angrenaj complex și complicat. Fără a intra în detalii, ordinul prevedea pregătirea unui număr de ODA pentru o misiune în teatrul de operații din Afganistan.

Comandantul și-a adunat echipa într-o ședință de lucru și s-au stabilit lucruri de bază fără de care planurile militare nu pot exista. Deciziile luate în această ședință nu au fost simple sau ușoare pentru că se refereau îndeosebi la oameni și la necesitatea operațională de a împleti cumva experiența celor care au mai fost în misiuni cu dorința celor încă verzi, de a căpăta o asemenea experiență.

Un lucru complex, dar vital pentru reușita oricărei misiuni este identificarea, selecționarea și numirea unor comandanți de detașamente care să aibă capul pe umeri! Adică să aibă experiență anterioară suficientă pentru a putea gestiona situațiile complicate cu care se vor întâlni!

Bine, o să spuneți, dar ce fac tinerii sublocotenenți, abia ieșiți de la cursul de calificare FOS (Qualification course), pentru că aceștia nu au deloc experiență? Așa este, însă un comandant responsabil va avea grijă ca înlocuitorul la comanda ODA și funcțiile principale din detașament să fie încadrate cu operatori experimentați, cu mai multe misiuni la activ!

Complexitatea misiunilor desfășurate de FOS din Armata României, de la prima rotație din anul 2005, a crescut treptat. Partenerii noștri din US SOF (United States Special Operations Forces, Forțele pentru Operații Speciale ale Armatei SUA) au înțeles relativ rapid că operatorii români aveau (și continuă să aibă!) extrem de multe puncte tari, că erau pricepuți și curajoși, că te puteai baza pe ei și că n-o să te lase la greu!

Un alt punct, exploatat la maximum de partenerii americani, era și continuă să fie ușurința operatorilor noștri de a lucra împreună cu partenerii afgani.

ODA românești au fost echipate, în absolut toate situațiile, cu tehnică de luptă americană, la același nivel cu detașamentele lor, pentru a asigura un nivel ridicat de interoperabilitate. HUMVEE, MRAP sau MATV, aceste mașini de luptă, blindate la un nivel mulțumitor, echipate cu sisteme de armament și comunicații performante, au salvat multe vieți în teatrul de operații!

Operatorii noștri n-au avut probleme să le adopte și să le folosească la capacitatea și eficacitatea maximă! Nu de puține ori au învățat de la parteneri toate trucurile posibile pentru a-și îmbunătăți HUMVEE-urile primite inițial, chiar prin adăugarea unor elemente de blindaj. Le-au întreținut cât au putut de bine, știind că de funcționarea lor impecabilă depinde viața lor!

Mașinile de luptă din dotarea operatorilor români au fost și sunt extrem de apreciate și, câteodată, chiar botezate, în general cu nume feminine! Nu de puține ori, tehnica de luptă primită de la parteneri avea nevoie de reparații, iar procedurile instituționale erau greoaie.

Noroc de inventivitatea românească și de eficiența soluțiilor găsite de băieții noștri pentru menținerea relațiilor româno-americane la un nivel excelent acolo unde este nevoia cea mai mare, la firul ierbii!

Sper ca aceste rânduri să vă prezinte imaginea unor oameni obișnuiți, aflați într-o situație excepțională, a unor oameni curajoși, modești, care se confruntă zilnic cu situații-limită, de viață și moarte. Situații despre care, de cele mai multe ori, nu se poate vorbi. Însă gândurile și trăirile unui comandant de detașament care își conduce subordonații în luptă merită să fie cunoscute!
 
 
Comandantul nostru își începe povestea îndată după dislocarea în teatrul de operații, într-o toamnă cum nu fu niciodată mai frumoasă, vorba Poetului.

…Am început rotația în Afganistan în septembrie. Din postura de comandant al detașamentului de operații speciale, eram la a patra misiune în Afganistan, anterior trecând, rând pe rând, prin funcții de comandă la nivelul unor elemente acționale, dar și pe o funcție de planificare la un element de stat major.

Eram încrezător în experiența mea, dar cel mai mult mă bazam pe experiența subordonaților.  Colegii mei formau o echipă  extraordinară, care dovedise încă din perioada pregătirii că este tot ceea ce își putea dori un comandant de detașament.

Primisem o zonă aparent liniștită (sic!), cu un batalion de manevră românesc dislocat în apropiere și, la început, credeam că misiunea va fi una ușoară, însă nu anticipasem că o să ne desfășurăm activitatea mai mult prin provinciile vecine.

După două luni cu puțină acțiune, situația dintr-una din provincii s-a degradat foarte mult și am primit ordin să ne dislocăm în capitala unui alt district, împreună cu partenerul afgan din cadrul Police Special Unit (PSU) și cu un detașament american.

După o planificare detaliată, alături de partenerii afgani (PSU, National Directorate of Security, NDS, Direcția Națională de Securitate, principalul serviciu de informații afgan) și americani, bazându-ne pe informațiile primite, am inițiat o operație care presupunea infiltrarea terestră (infiltrarea aeriană nu era posibilă datorită lipsei unor zone propice pentru aterizarea elicopterelor pe o rază de 50 km) și un raid pentru a captura/neutraliza un lider insurgent dintr-o localitate controlată de aceștia.

Ceea ce au omis să ne informeze colegii de la serviciile de informații afgane a fost că toate localitățile de pe traseu erau sub control taliban (dovadă fiind steagurile albe ale talibanilor arborate la vedere). De la ora 21, de când părăsisem orașul X, echipa afgană care cerceta și curăța traseul descoperise dispozitive explozive improvizate (DEI) aproape din kilometru în kilometru.

Ne era foarte clar că nu eram în grafic cu operația și nu vom putea ajunge la obiectiv în acea noapte. Cireașa de pe tort a constituit-o apariția, spre miezul nopții, a unei probleme tehnice la unul din cele două autovehicule blindate ale detașamentului.

Motorul a început să se supraîncălzească pentru că se rupsese cureaua de la pompa de apă, așa că am fost nevoiți să oprim periodic motorul ca să se răcească. Problema n-a fost deloc simplă, pentru că afecta capacitatea de luptă a detașamentului, întrucât ne lăsa fără alimentare la sistemul electric al turelei.

Dincolo de problemele care le aveam, trebuia să fim foarte vigilenți și la vehiculele militare afgane, întrucât știam că insurgenții capturaseră armament și tehnică de la forțele afgane și erau obișnuiți în atacuri prin surprindere, echipați în uniforme militare afgane și nu numai.

Ne deplasam cu ajutorul sistemelor infraroșu de la bord și cu aparatele de vedere pe timp de noapte individuale și numai norocul a făcut ca, în acea noapte, să avem o iluminare naturală bună, astfel încât NVG-ul a fost mai ușor de suportat.

În jurul orei 5.30, am semnalat primul contact direct.

Echipa afgană de cercetare a itinerarului, un fel de Explosive Ordinance Disposal (EOD), în timp ce distrugeau un DEI, a fost angajată cu foc de insurgenți. Împreună cu doi operatori americani și cu băieții din echipa mea, i-am scos de sub foc pe afgani.
 
Situația nu era deloc ușoară, pentru că localitatea prin care ne deplasam oferea toate condițiile pentru o ambuscadă perfectă și, lucru mult mai important, pierdusem din nu știu ce motiv supravegherea din UAV (avion fără pilot) a misiunii.

După o scurtă analiză, împreună cu omologul meu american, am concluzionat că este bine să ne oprim și să reajustăm planul. Am ales să ne organizăm baza de dispunere într-un qualat părăsit (curte și clădiri specifice din Afganistan).

Menționez că varianta de rezervă era să ne întoarcem în baza inițială din X și să reluăm operația în seara următoare, dar asta ar fi presupus riscul ca insurgenții să amplaseze DEI-uri pe traseul pe care îl curățasem deja. După câteva ore de odihnă, șoferul mașinii avariate confirmase problema tehnică și oferise și o soluție (vom lega cele două mașini conectându-le la curent și aer pentru a menține operativ armamentul de la turelă).



Împreună cu omologul american și comandantul PSU am hotărât să continuăm infiltrarea terestră până la un FOB (Forward Operating Base) din apropierea obiectivului nostru și de acolo să inițiem raidul pe timp de noapte. Planul era să ne punem în marș imediat.

În jurul prânzului, am început deplasarea în același ritm lent cauzat de curățarea DEI-urilor. După câteva sute de metri, a început distracția. Talibanii atacau masiv din vest și din nord, din direcția noastră de deplasare. Loviturile de AG-7 au început să lovească mașinile, dar din fericire mai puțin eficient, datorită distanței mari de tragere și a blindajului autovehiculelor.

Localitatea în care ne aflam era foarte înghesuită, cu foarte multă vegetație și drumuri strâmte, care nu permiteau întoarcerea autovehiculelor. Recunosc că amploarea atacului m-a surprins inițial, dar analizând situația, am realizat rapid că în scurt timp insurgenții aveau să se apropie mai mult de noi, iar loviturile de AG-7 ar fi devenit din ce în ce mai precise și puteau produce pagube serioase mașinilor de luptă.

De la alte echipe FOS US, știam că insurgenții luptă cu multă determinare, așa că nu mă așteptam ca acest contact să se termine rapid, mai ales că zona era ideală pentru ambuscadă. Partenerul afgan adoptase o postură defensivă, dar fără a încerca să manevreze insurgenții, așa că era nevoie ca noi să preluăm inițiativa.

Loviturile de AG explodau, rând pe rând, în blindajele mașinilor și în intervalul dintre acestea. Decizia trebuia luată rapid, astfel că am dat ordin de debarcare celor din mașina mea și, în plus, specialistul de comunicații din cealaltă mașină.

Pentru a evita fratricidul, am informat partenerul american prin radio că vom debarca și vom încerca să manevrăm și să blocăm flancul drept. Fără ezitare, Burni, Buze, Veve, Țuțu și Edy din cealaltă mașină au debarcat și am început să manevrăm prin dreapta.

În acest timp, Gabi, șoferul meu, a debarcat și el și printre loviturile de AG-7 (nu ai fi spus că e la prima misiune!), a deconectat bara de tractare dintre mașini pentru a permite manevra și crearea unui spațiu de siguranță între acestea, dovedind, după cum au apreciat camarazii mei ulterior, că are sânge în instalație.

Pentru necunoscători, bara de tractare are vreo 80-100 kg (!), iar Gabi a făcut totul singur, sub focul inamicului. Ceilalți băieți debarcaseră și asigurau manevra cu foc. Singurii rămași în mașini erau gunner-ii Avr și Nicu, extrem de ocupați să sprijine manevra noastră cu focul mitralierelor cal. 50 de pe turele.

În momente ca acestea, realizezi câtă stăpânire de sine și cât curaj dovedesc cei din jur, iar eu cu mândrie afirm că băieții mei au fost la înălțime. În timp ce manevram și respingeam insurgenții la flancul drept, am constatat că acoperirea nu era tocmai bună și că eram destul de vulnerabili, așa că pe rând și sub acoperirea focului celorlalți, am executat salturi din acoperire în acoperire, către un alt qualat.

În momentul în care am țâșnit către o nouă acoperire, la aproximativ trei metri de mine a explodat o lovitură de AG-7. La nivelul coapsei drepte, am simțit o lovitură puternică, dar adrenalina nu m-a lăsat să simt durerea. Am terminat saltul și, ajungând la colțul clădirii, m-am uitat la picior și am observat pantalonul rupt și sânge pe picior. Abia atunci am realizat că fusesem lovit de o schijă și l-am informat pe Burni.

Cu aceeași stăpânire de sine și fără să trădeze vreo emoție, Burni s-a târât spre mine și mi-a acordat ireproșabil primul ajutor, după ce ne-am retras la acoperirea asigurată de unul din autovehiculele partenerului american. Medicul american a debarcat și s-a oferit să intervină, dar n-a putut să constate decât că nu mai avea ce să facă în plus.

Dincolo de adrenalina care încă îmi dădea aripi, altceva mă încerca în acel moment. Era mândria de a vedea reacția excepțională, într-o situație critică, a oamenilor de sub comanda mea și mă gândeam că suntem ca într-o piesă de teatru, repetată zi de zi, și că ei erau actorii.
 
 
Mărturisesc că era un sentiment de mândrie combinată cu încrederea de a avea cea mai bună echipă posibilă în acel moment și în toate misiunile ulterioare de pe timpul rotației noastre, că au reacționat cu profesionalism și sânge rece, făcând cinste cărții de vizită a FOS-ului românesc! De altfel, pregătirea și curajul băieților au atras admirația partenerilor afgani și americani mult timp după finalizarea acțiunilor.

După acordarea primului ajutor, am continuat să coordonez consolidarea noii noastre poziții de luptă, în timp ce omologul american transmitea sacadat un 9 line (expresie colocvială pentru mesajul de evacuare a unui rănit în luptă ), solicitând prin radio MEDEVAC.

Nu voiam să fiu evacuat, rana nu mi se părea că e așa de gravă (mai târziu aveam să aflu că schija era intrată în picior, la câțiva milimetri de artera femurală și exista riscul să o secționeze!). De fapt, era un sentiment ciudat de plăcut, de mândrie că faci parte dintr-o echipă grozavă!

Eram un pic exaltat, probabil și din cauza adrenalinei, dar era exact momentul pentru care te instruiești atâta timp și pe care îl văzusem în filmele copilăriei, când mă identificam cu actorii din astfel de scene!

Dar realitatea bate filmul și, la scurt timp, a aterizat elicopterul MEDEVAC, un UH-60 Black Hawk american, moment în care comandantul PSU s-a apropiat și m-a bătut pe umăr. Comunicarea mea cu comandantul forțelor afgane cu care acționam n-a fost niciodată grozavă, însă atunci am înțeles că era felul lui de a-și arăta aprecierea față de mine și echipa mea.

Pe timpul decolării, m-am uitat la terenul unde puteam să-mi pierd viața și primul meu gând a fost că, totuși, deși noapte, ne alesesem bine locul de dispunere. Curentul de aer cald și mirosul de kerosen îmi dădeau o senzație ciudată în timp ce medicii din elicopter urmau procedurile ca niște roboți și încercau să mă țină în priză.

La un moment dat, chiar unul din ei s-a uitat pe monitorul unde erau afișate funcțiile mele vitale și i-a spus celuilalt că tipul ăsta are tensiunea de parcă vine de la o plimbare din parc! Nu venisem de la o plimbare prin parc, era doar ceva pentru care mă pregătisem toată cariera.

După evacuarea mea, detașamentele au rămas în contact cu inamicul încă câteva ore, iar camarazii mei au reușit să fie în continuare proactivi, anticipând și blocând orice mișcare a insurgenților, fapt constatat și de colegii americani.

Am avut certitudinea, din acea zi, că membrii echipei mele sunt pregătiți pentru așa ceva! Și am fost la fel de liniștit și când am fost urcat în elicopter pentru că știam că oricare este gata să-și asume comanda și răspunderea, dacă ar fi fost nevoie!

De fapt, această poveste nu este despre Afganistan sau despre mine! Este o poveste despre ODA, despre bărbați adevărați, despre operatorii FOS și despre valorile pe care le exemplifică: profesionalism, curaj, devotament, spirit de corp, modestie, patriotism!

În acea zi, a fost vorba despre Veve, Michael, Edy, Avr, Johny, Burni, Buze, Nicu, Țuțu, Gabi și Tibi!

Astăzi, sunt instructori, formatori ai viitorilor operatori, îi urmăresc cu satisfacție și sunt mândru să văd cum transmit cursanților valorile FOS, viitorul Forțelor pentru Operații Speciale din Armata României.

Mărturisesc că viitorul sună bine!


Text: General de brigadă (r) Marius Crăciun