Prin ochi de civil

Cezara Mîndrescu · 19.07.2022
Prin ochi de civil

Cu toate că experiența muntelui nu îmi era necunoscută, ziua petrecută la Crinț mi-a demonstrat că, în ciuda faptului că „umbresc” pământul de 22 de ani, cotidianul și modul meu de a trăi nu mi-au arătat niciodată adevărata însemnătate a cuvântului „supraviețuire”.
Am plecat miercuri spre Sibiu, cu o pereche de bocanci la mine și câteva haine sport, gândindu-mă că voi fi echipată corespunzător pentru aventura ce urma. Am dormit peste noapte în Academie, iar în zorii zilei de 14 iulie am plecat direct spre Sibiel de unde am luat camionul militar cu destinația Crinț. Bineînțeles, socoteala de acasă nu a coincis cu socoteala din Sibiu, astfel că, de la prima oră a dimineții, am înțeles că nu am ce căuta în mânecă scurtă pe munte, date fiind diversele vietăți cu care m-aș putea întâlni (locotenent-colonelul Adrian Teodorescu, instructor la Centrul de Pregătire Militară din cadrul Academiei Forțelor Terestre, m-a învățat astfel o primă lecție din armată: „Ciorapi lungi, mânecă lungă, urechi lungi pe munte!”).
Ajunși în tabăra de instrucție, am luat apoi muntele la pas sub atenta îndrumare a lt. col. Teodorescu și a lt. col. Daniel Dorobanţu care ne-au introdus în istoricul locului și ne-au oferit câteva sfaturi de bază în ceea ce privește orientarea pe munte, dar și moduri în care am putea folosi natura în caz de nevoie.

După aproximativ 1h și 30 de minute, am ajuns într-o pădure unde bobocii Academiei au fost împărțiți în grupuri și plutoane, cu toții având sarcina de a supraviețui timp de o săptămână doar cu câteva obiecte la ei. Primul lucru ce m-a impresionat și, totodată, șocat, a fost simplul fapt că aceștia au fost nevoiți să își construiască inclusiv propriul sistem de filtrare a apei, fără a avea acces la prea multe surse de informare (semnal la telefon nu aveau, astfel că nu puteau să se folosească de un „how to” de pe Youtube...).
Am vizitat aproximativ 7 grupuri de studenți și, la fiecare, am putut remarca originalitatea și creativitatea specifică tinereții. Una dintre sarcinile pe care cu toții au îndeplinit-o cu succes în ochii mei a fost construirea unui adăpost pentru întreaga echipă folosindu-se doar de lemne, muschi și crengi de brad. Își știau foarte bine rolul pe care îl au, observându-se cu lejeritate buna organizare pe care cu siguranță și-au dezvoltat-o și pe parcursul primului an de studii militare. Cu toții aveau un morman cu lemne gata oricând pentru un foc la care să își pregătească hrana, dar și o groapă adânc săpată în pământ unde bobocii își depozitau alimentele și le țineau „la rece”.  

Privirile lor erau încrezătoare, cu toții emanând un optimism care ar putea veni în contrast cu modul în care și-au petrecut ei ultima săptămână. Nu-și arătau oboseala, cu toate că mi-au recunoscut că drumul până sus, în echipament și cu o raniță în spate de aproximativ 10-15 kg, nu a fost chiar ușor. Nu i-a demoralizat nici măcar ploaia cu care i-a întâmpinat chiar la venire Crințul, și nici măcar diversele incidente prin care au trecut. 
Coborârea din tabără și până în Sibiel am făcut-o tot cu camionul militar, amuzându-mă oarecum de întreaga aventură ce mi-a asigurat un strat generos de praf. Ca civil, experiența cu vehiculul armatei tinde să îți aducă aminte de parcurile de distracții unde plătești pentru a fi săltat și mișcat stânga-dreapta într-un ritm alert. Iar întreaga zi petrecută în mijlocul pădurii mi-a oferit și mai multă încredere și respect față de foștii, actualii și viitorii militari români.